Șapte ticăloși îi zdrobiseră trupul, încercaseră să-i frângă sufletul, apoi o aruncaseră într-o râpă împădurită, convinși că acolo se vor pierde pentru totdeauna urmele. Crezuseră că totul se terminase în noaptea aceea. Dar când o urmă ajunge pe mâna unei femei din contraspionajul militar, ea dispare numai pentru cei care nu știu să caute.
Decembrie, anul patruzeci și patru. Trenul „Budapesta — Iași” tăia aerul înghețat cu un geamăt lung de metal, iar fluierul lui sfâșia liniștea moartă a nopții de iarnă din Moldova. În vagoane nu era nicio bucurie de învingători, doar o oboseală grea, cleioasă, a oamenilor care trecuseră prin prea multe. Maiorul Ana-Maria Lupu, cunoscută în misiuni sub numele de cod „Viscolul”, stătea lângă fereastra înghețată, cu obrazul lipit de sticla acoperită de flori de gheață. Avea douăzeci și șapte de ani.
În urma ei rămăseseră ani de serviciu în recunoaștere specială, zeci și sute de operațiuni dincolo de liniile inamice, eliminări de ofițeri germani și un suflet pe care războiul îl arsese aproape până la gol. În sacul ei militar se afla o armonică luată ca pradă — dar pentru fratele mai mic, pe care nu-l mai văzuse din primele zile ale războiului. Se întorcea acasă cu gândul că va lăsa în urmă mirosul de fum, sânge și moarte. Însă înaintea ei se ridica o încercare mai cumplită decât frontul — fără ordin, fără lege și fără nicio speranță de ajutor.
Trenul smuci brusc și se opri. O haltă fără nume, pădure întunecată, o scurtă staționare tehnică.
— Nu mai am aer… — șopti ea aproape fără sunet.
Își trase pe umeri mantaua arsă în câteva locuri, ieși în burduful vagonului și sări pe terasamentul acoperit de zăpadă. Voia doar să tragă în piept aerul tăios al nopții și să stea măcar un minut în liniște, departe de sforăitul soldaților istoviți.
Nu se îndepărtase de șine decât câteva zeci de pași. Întunericul se închise imediat în jurul ei. În spate trosni zăpada. Reacția veni fără gând — întoarcere, lovitură. Dar cel care o atacase nu era singur. Erau șapte. O lovitură grea în ceafă o aruncă într-un hău negru.
Când și-a revenit, era în mijlocul unui coșmar de gheață. O poiană de pădure, luminată crud de lună. Un butoi ruginit, în care jarul murea încet. Și siluete întunecate în jurul ei.
Nu erau soldați, ci fiare care își puseseră fețe de oameni: dezertori, jefuitori, fugari din batalioane de pedeapsă. Ana-Maria încercă să se smulgă, dar mâinile îi erau strânse cu sârmă și ridicate deasupra capului. Călușul îi sfâșia buzele. Ea, ofițeră obișnuită să dezarmeze un dușman în câteva secunde, se trezi pentru prima dată complet neputincioasă.
Șapte.
Îi număra, agățându-se de fărâmele de conștiință. În lumina tremurată a jarului, își întipărea fiecare semn: un tatuaj pe braț, o arsură lată pe fața unuia, un inel pe degetul murdar al altuia, un ceas nemțesc crăpat. Și glasul — răgușit, sigur de sine, al celui care nu lua parte, ci doar privea.
Când totul se sfârși, o târâră spre râpă.
— Îi dăm lovitura de pe urmă? — întrebă cineva.
— La ce să facem zgomot? Până-n zori nu mai apucă, — răspunse același glas. — Aruncați-o jos și plecăm.
Au azvârlit-o în adâncitură, acoperind-o cu crengi, zăpadă și pământ înghețat. Au plecat siguri că lăsaseră în urmă un trup mort.
Dar inima încă bătea.
Slab, neregulat — dar bătea. Sub stratul de zăpadă și pământ, cu trupul frânt, ea deschise din nou ochii. Aproape că nu mai era aer. Panica veni ca un val.
Începu să sape cu mâinile, rupându-și unghiile, sufocându-se, tușind în întuneric. Se târa în sus, mișcată doar de furie și de încăpățânarea crudă de a rămâne vie.
După câteva ore ieși la suprafață. Trenul plecase demult.
În noaptea aceea, vechea Ana-Maria Lupu rămase în groapa aceea. La suprafață se târâse altceva — o ființă cu un singur scop: răsplata.
Iași. Spital militar. Un chirurg bătrân, fără curajul de a o privi drept în ochi, îi vorbea sec și cu grijă:
— Fracturi, comoție… starea e gravă. Sunt obligat să anunț procuratura militară.
— Nu, — spuse ea încet.
— Este o crimă!
— Am spus: nu.
Știa foarte bine ce ar fi urmat: interogatorii, umilință, întrebări repetate până la sânge, priviri străine care ar fi pipăit ceea ce mai rămăsese din ea. Iar vinovații se topiseră deja în lume.
— Scrieți că am căzut din tren.
După două luni a ieșit din spital. Mergea greu, un braț o asculta prost, iar în păr îi apăruse o șuviță căruntă. Dar nu s-a dus acasă. Drumul ei ducea la București.
Colonelul Constantin Dobre, fostul ei coordonator din contraspionaj, încremeni când o văzu.
— Ce ți s-a întâmplat?
— Am nevoie de acte. Un alt nume. Acces la arhive.
— Îți dai seama unde te poate duce asta?
— Îmi caut tatăl, — minți ea fără să clipească.
El o privi îndelung, apoi deschise seiful în tăcere. Înțelesese tot. Dar nu încercă s-o oprească.
Ana-Maria se întoarse în camera ei de pe Lipscani. Se apropie de oglindă și scrise pe sticlă cu ruj: „Arsură”, „Tatuaj”, „Inel”, „Ceas”, „Glas”.
Șapte ținte.
Își aminti o frază rostită de unul dintre ei despre malul mării și porturile de la răsărit. Era un fir.