— Sus, imediat! — vocea ascuțită a soacrei a tăiat liniștea apartamentului exact la ora opt dimineața. Încă nu știa că, peste doar câteva ore, avea să-și împăturească singură hainele și să le pună într-o valiză.
— Poftim! Ai stat trează până la patru dimineața! Mare doamnă, ce să spun! Ridică-te acum! În casă e vraişte, mâncare ca lumea nu este, iar ea zace în pat! — țipătul ei mi-a spart somnul ca o lovitură grea izbită în perete.
Mi-am deschis ochii cu greu și am rămas privind tavanul. Îmi pulsa capul. Ceasul arăta fix opt. Dormisem trei ore, nu mai mult, fiindcă în noaptea aceea terminasem o comandă dificilă, una dintre acelea care ne ținea practic luna pe linia de plutire. Dar pe doamna Elena n-o interesa. Pentru ea, munca la laptop nu era muncă adevărată, ci doar o scuză comodă ca să fugi de cratițe, mop și farfurii.
M-am ridicat puțin în pat și am simțit cum în mine se adună o furie rece. Era dormitorul meu, patul meu, apartamentul meu și al lui Andrei, pentru care plăteam rată lună de lună. Totuși, de aproape trei săptămâni, nu mă mai simțeam aici stăpână, ci o musafiră tolerată cu greu. Părinții soțului veniseră, chipurile, pentru câteva zile, dar în realitate începuseră să se poarte ca și cum fiecare dulap, fiecare cană și fiecare colț le-ar fi aparținut.
Ușa s-a deschis brusc, fără măcar o bătaie. În prag a apărut doamna Elena, într-un capot colorat, cu mâinile înfipte în șolduri.
— Ce stai acolo? M-am gândit să fac niște clătite, dar nu mai e făină. Du-te la magazin cât încă nu e aglomerație.
Am tras aer adânc în piept.
— Doamnă Elena, făina este jos, în dulapul din bucătărie. Iar eu nu plec nicăieri acum. Mă odihnesc.
— Ea se odihnește! — a izbucnit soacra. — Andrei a plecat la serviciu flămând, iar pe ea n-o doare nicăieri! Nici rușine, nici bun-simț! La vârsta ta eu țineam o casă întreagă pe umeri și duceam copiii la grădiniță!
N-am răspuns. M-am dat jos din pat și am mers spre baie. Voiam măcar să mă spăl pe față, să dau jos de pe mine dimineața aceea grea, lipicioasă, care se prinsese parcă de piele.
În bucătărie, socrul meu, domnul Gheorghe, stătea la masă și sorbea zgomotos ceai din cana mea preferată, exact aceea pe care îl rugasem de mai multe ori să n-o folosească. Pe masă se ridica o grămadă de vase murdare, lăsate, evident, „pentru femeia casei”.
— A, ai apărut, — a mormăit el ironic. — Credeam că binevoiești să ieși din dormitor abia pe la prânz.
M-am apropiat de masă, acolo unde erau cheile. Cheile mele. Brelocul în formă de pisică argintie a sclipit într-o rază de soare. L-am atins cu vârful degetelor. Cândva fusese semnul independenței mele, cumpărat din primul salariu serios, pe vremea când tocmai ne mutaserăm aici. Acum părea ultima dovadă că apartamentul acesta încă era al meu, deși peste tot se instalase ordinea altora.
— Unde e Andrei? — am întrebat, pornind espressorul.
— A plecat deja, — a aruncat soacra peste umăr, împrăștiind făină pe blat de parcă nu conta. — A zis să nu te mai menajăm și să ne ocupăm puțin de educația ta. Prea te-a răsfățat.
Mi-am dat seama imediat că mințea. Andrei putea evita o ceartă, putea tăcea, putea să se facă a nu vedea ce se întâmplă, dar așa ceva n-ar fi spus. Totuși, zâmbetul mulțumit de pe fața ei a fost picătura care a umplut paharul.
— De educația mea? — am repetat încet.
— Bineînțeles! — doamna Elena a dat din cap cu satisfacție. — Ești femeie, locul tău e lângă aragaz, nu în fața ecranului. Mai stăm noi vreo lună pe aici și poate iese ceva bun din tine.
M-am uitat încet în jur: făină pe podea, un om străin cu cana mea în mână, reguli impuse în apartamentul pentru care eu munceam nopțile.
N-am țipat. N-am plâns. M-am întors pur și simplu în cameră, am scos laptopul din încărcător și l-am pus în geantă. M-am schimbat în blugi și pulover, mi-am luat actele, portofelul și telefonul.
Când am ieșit pe hol, am văzut că soacra scotocea deja în dulapul meu.
Am încremenit lângă ușă și, câteva secunde, n-am făcut decât să privesc. Mâinile ei răscoleau fără rușine rochiile mele, bluzele, până și lenjeria, toate lucrurile pe care le așezam cu grijă seara, după muncă. Se mișca sigură pe ea, ca și cum ar fi avut un drept firesc asupra lor.
— Ce faceți? — am întrebat pe un ton egal, deși propria mea voce a sunat mai rece decât mă așteptasem.
Doamna Elena nici măcar nu s-a întors.
— Fac ordine. La tine totul e amestecat, nu găsești nimic cum trebuie. Am mutat deja jumătate, nu mă încurca.
M-am apropiat încet și am închis ușa dulapului chiar în fața mâinilor ei.
— Nu vă atingeți de lucrurile mele.
S-a răsucit brusc spre mine, cu fața schimonosită de indignare.
— Așa vorbești tu cu mine? Sunt mai mare decât tine! Știu eu mai bine cum se face!
— La dumneavoastră acasă, poate, — am răspuns încet. — Dar nu aici.
Pentru o clipă s-a lăsat liniștea. Până și în bucătărie au încetat zgomotele de farfurii și foșnetele; socrul, probabil, asculta și el.
— Aha, deci așa stau lucrurile, — a șuierat ea. — Înseamnă că noi suntem în plus aici?