A hotărât să vadă cine este cu adevărat femeia din fața lui și s-a dat drept un bărbat fără bani. Prima întâlnire nu a dus-o într-un restaurant elegant, ci într-un parc obișnuit. Însă spre sfârșitul serii, ea a făcut ceva ce i-a răsturnat toate convingerile.
Pe la treizeci de ani, privită din afară, viața mea părea așezată exact așa cum își doresc mulți. Aveam propria afacere cu service-uri auto, o casă mare la marginea orașului, un SUV bun și un venit care îmi permitea să nu stau cu ochii pe fiecare leu. Pentru cei din jur, totul arăta aproape impecabil. Numai că înăuntru rămânea un gol ciudat, mai ales când venea vorba despre viața mea personală.
Aceeași poveste se repeta de fiecare dată, parcă trasă la indigo. În clipa în care femeile aflau că nu stau de vorbă cu un bărbat oarecare, ci cu cineva care are bani, ceva în atitudinea lor se schimba. Discuțiile deveneau mai calculate, zâmbetele mai atent dozate, iar printre cuvinte apăreau aluzii pe care nu aveam cum să nu le simt. Nu mai eram văzut ca un om cu obiceiuri, temeri, interese și slăbiciuni. Nu mai eram Andrei. Deveneam o ocazie comodă.
Cu timpul, asta nu m-a mai obosit doar, ci a început să mă enerveze. Tot mai des mă întrebam dacă sinceritatea mai există undeva cu adevărat sau dacă totul se așază, în cele din urmă, în jurul unui câștig.
În perioada aceea am cunoscut-o pe Ioana pe internet. Nu știu de ce, dar profilul ei s-a desprins imediat din mulțimea celorlalte. Avea poze simple, fără lux expus ostentativ, descrieri scurte și câteva fraze puțin stângace. Lucra ca asistentă medicală și scria într-un fel care îți lăsa impresia că nu încearcă să pară mai specială decât este.
Am vorbit cam o săptămână. Totul a curs liniștit, fără presiune, fără întrebări despre bani, fără încercări discrete de a afla ce statut am. Când discuția a ajuns firesc la ideea de a ne vedea, mi-a trecut brusc prin minte să fac un mic experiment.
I-am propus să ne întâlnim în parc. Fără mașină, fără cină scumpă, fără decorul acela frumos și previzibil al unei prime întâlniri reușite.
„Mașina e acum în service, cu banii nu stau grozav, iar salariul întârzie”, i-am scris, apoi am rămas cu ochii pe telefon, așteptând reacția ei.
De obicei, după asemenea cuvinte, interesul femeilor se stingea repede. Răspunsul Ioanei însă a fost simplu și, tocmai de aceea, neașteptat:
„Nu-i nicio problemă. O plimbare e chiar mai bine.”
Atunci am decis să duc verificarea până la capăt.
Am scos din dulap o geacă veche pe care nu o mai purtasem din vremea facultății. Mi-am pus niște blugi simpli și adidași uzați. Ceasul scump l-am lăsat acasă și l-am înlocuit cu o brățară ieftină. În buzunar am pus doar câteva bancnote, exact cât să nu par cu totul fără un ban.
În ziua aceea am ajuns în parc mai devreme decât stabilisem. M-am așezat pe o bancă și, spre surprinderea mea, m-am trezit emoționat. Era o neliniște pe care nu o mai simțisem de mult înaintea unei întâlniri.
Ioana a venit fix la timp. Nu avea machiaj strident, nu încerca să impresioneze prin felul în care arăta. Purta un palton subțire și simplu, iar în privire avea ceva deschis, alături de un zâmbet ușor.
— Bună. Tu ești Andrei? a întrebat ea.
— Da. Îmi pare rău că a ieșit totul așa… modest. Nu trec prin cea mai bună perioadă acum.
În mintea mea eram deja pregătit pentru reacția cunoscută: stânjeneală, dezamăgire, răceală. Dar ea doar a ridicat calm din umeri.
— E în regulă. Important e că ne-am întâlnit. Mergem?
Am pornit pe alee. Conversația s-a legat surprinzător de ușor. Nu exista în ea importanță prefăcută, nici dorința de a părea altfel, nici efortul acela obositor de a impresiona. Am vorbit despre copilărie, despre cărți, despre amintiri apărute întâmplător și despre felul în care, uneori, ploaia te liniștește mai bine decât orice muzică.
Ea nu m-a întrebat insistent cu ce mă ocup, nu a părut interesată de venituri și nu a încercat să afle cât de „promițător” sunt. Atenția ei se ducea în cu totul altă parte: spre ce gândeam, spre reacțiile mele, spre ton, spre felul în care priveam lucrurile.
Încet, am început să ies din rolul pe care mi-l inventasem. Cu fiecare pas, devenea mai ușor să fiu pur și simplu eu.
La un moment dat, aproape că am uitat de ce începusem toată această piesă.
Timpul a trecut fără să-l simțim. Spre seară s-a lăsat răcoarea, iar amândoi ne-am dat seama că ne e foame. Nu departe era un chioșc mic, cu cafea și mâncare de luat în mână.
— Vrei să mâncăm ceva? am propus eu. Doar că fără restaurante. Sincer, acum nu mi-aș permite.
Am scos banii intenționat puțin neîndemânatic, ca și cum aș fi numărat ultimele bancnote și mărunțișul rămas.
— Două cafele și o shaorma. O împărțim, i-am spus vânzătorului.
O priveam pe furiș pe Ioana, așteptând măcar o umbră de nemulțumire. În capul meu se derulau deja scenariile cunoscute: avea să se răcească, să fie dezamăgită, să găsească un pretext ca să plece.
Dar ea stătea liniștită lângă mine și se uita la oamenii care treceau prin seara aceea moale.
— E frumoasă seara asta, nu-i așa? a spus încet.