Un sergent sovietic a intrat în taigaua înghețată cu 9 prizoniere japoneze și a dispărut timp de 19 ani: ce s-ar fi găsit după aproape două decenii
Episoadele legate de sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial continuă, chiar și astăzi, să aprindă discuții, îndoieli și interpretări contradictorii. O parte dintre documentele de arhivă nu a fost cercetată până la capăt, iar în jurul unor întâmplări izolate s-au adunat, de-a lungul timpului, legende, zvonuri și relatări greu de verificat. Printre aceste povești enigmatice este amintită și cea a sergentului sovietic Ion Bojescu și a unui grup de femei japoneze luate prizoniere, care, potrivit uneia dintre versiuni, ar fi trăit ani întregi în adâncul taigalei din Extremul Orient.
În Rusia, această istorie rămâne aproape necunoscută și nu este susținută de documente oficiale clare. În schimb, ea a fost reluată de mai multe ori de publicații chineze de pe internet, care au invocat presupuse date de arhivă și mărturii ale unor oameni ale căror nume, de obicei, nu sunt precizate. Cu fiecare nouă relatare, povestea a primit detalii suplimentare, astfel încât astăzi este greu de spus unde se oprește realitatea și unde începe ficțiunea.
Să încercăm, totuși, să înțelegem despre ce istorie este vorba, ce elemente ale ei se potrivesc cu fapte istorice cunoscute și care dintre detalii ridică semne serioase de întrebare.
Luna august a anului 1945 a fost un moment decisiv nu doar pentru Europa, ci și pentru Asia de Est. După înfrângerea Germaniei, Uniunea Sovietică și-a îndeplinit angajamentele față de aliați și a declanșat o amplă operațiune militară împotriva trupelor japoneze din Manciuria.
Forțele sovietice au zdrobit rapid Armata Kwantung, cea mai mare grupare de forțe terestre a Japoniei. Această operațiune este considerată una dintre cele mai reușite campanii din etapa finală a celui de-Al Doilea Război Mondial. Într-un timp scurt, apărarea japoneză a fost străpunsă în mai multe direcții, iar numeroase garnizoane au fost izolate unele de altele.
După încheierea luptelor, sute de mii de oameni au ajuns în prizonierat. Printre ei nu se aflau doar soldați, ci și medici, operatori de comunicații, funcționari de stat major, traducători și femei care lucraseră în diverse unități auxiliare ale armatei japoneze.
Cei mai mulți prizonieri de război au fost trimiși în lagăre speciale de pe teritoriul Siberiei și al Extremului Orient sovietic. Pentru transportul lor se formau coloane lungi, escortate de unități ale Armatei Roșii.
În acea perioadă, potrivit publicațiilor chineze, tânărul sergent Ion Bojescu ar fi primit ordinul de a însoți un grup de femei japoneze prizoniere către locul unde urmau să fie ținute mai departe.
Alături de el, se spune, se mai aflau câțiva militari sovietici. Coloana înainta pe drumuri greu practicabile din regiunea Amur. Iernile de acolo sunt necruțătoare: geruri puternice, zăpadă adâncă și așezări omenești aflate la distanțe uriașe unele de altele.
Orice defecțiune a mașinii sau orice greșeală în alegerea traseului putea duce la o nenorocire. De aceea, asemenea transporturi erau considerate mereu dificile și riscante.
Într-o variantă, camionul vechi s-ar fi stricat. În alta, șoferul ar fi rătăcit drumul. În unele repovestiri apare chiar ipoteza că vehiculul ar fi putut exploda din cauza unei muniții rămase după lupte. Totuși, nu există dovezi oficiale pentru niciuna dintre aceste versiuni.
Legenda spune că doi militari cu grad mai mare au plecat să caute drumul sau cea mai apropiată localitate, lăsându-l pe sergent să păzească prizonierele. După aceea, cei doi ar fi dispărut fără urmă.
Ce s-a întâmplat mai departe rămâne neclar. Dacă le dăm crezare autorilor chinezi, Ion Bojescu s-ar fi temut că întoarcerea fără camarazi, fără transport și fără o parte din escortă putea atrage acuzații de neglijență sau chiar de dezertare.
De frica unei pedepse aspre, el ar fi luat o hotărâre neașteptată: să intre mai adânc în pădure împreună cu prizonierele, sperând să aștepte câteva luni, până când situația urma să devină mai limpede.
Cât de realist ar fi putut fi un asemenea gest este greu de spus. Istoricii militari observă, într-adevăr, că părăsirea neautorizată a serviciului era pedepsită foarte sever. În același timp, existau și instrucțiuni care țineau cont de situații excepționale din vreme de război.
De ce ar fi acceptat femeile japoneze?
Una dintre cele mai controversate întrebări ale acestei povești privește comportamentul prizonierelor. Publicațiile chineze susțin că femeile ar fi acceptat aproape imediat să-l urmeze pe sergentul sovietic.
Autorii explică acest lucru prin disciplina militară japoneză extrem de strictă și prin tradiția culturală a supunerii față de superiorul în grad.
Într-adevăr, disciplina din armata japoneză era foarte dură. Ordinele comandanților erau executate fără discuții, iar încălcarea subordonării era privită ca o abatere gravă.