Un sergent sovietic a intrat în taigaua înghețată cu 9 prizoniere japoneze și a dispărut timp de 19 ani: ce s-ar fi găsit după aproape două decenii
Episoadele legate de sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial continuă, chiar și astăzi, să aprindă discuții, îndoieli și interpretări contradictorii. O parte dintre documentele de arhivă nu a fost cercetată până la capăt, iar în jurul unor întâmplări izolate s-au adunat, de-a lungul timpului, legende, zvonuri și relatări greu de verificat. Printre aceste povești enigmatice este amintită și cea a sergentului sovietic Ion Bojescu și a unui grup de femei japoneze luate prizoniere, care, potrivit uneia dintre versiuni, ar fi trăit ani întregi în adâncul taigalei din Extremul Orient.
În Rusia, această istorie rămâne aproape necunoscută și nu este susținută de documente oficiale clare. În schimb, ea a fost reluată de mai multe ori de publicații chineze de pe internet, care au invocat presupuse date de arhivă și mărturii ale unor oameni ale căror nume, de obicei, nu sunt precizate. Cu fiecare nouă relatare, povestea a primit detalii suplimentare, astfel încât astăzi este greu de spus unde se oprește realitatea și unde începe ficțiunea.
Să încercăm, totuși, să înțelegem despre ce istorie este vorba, ce elemente ale ei se potrivesc cu fapte istorice cunoscute și care dintre detalii ridică semne serioase de întrebare.
Luna august a anului 1945 a fost un moment decisiv nu doar pentru Europa, ci și pentru Asia de Est. După înfrângerea Germaniei, Uniunea Sovietică și-a îndeplinit angajamentele față de aliați și a declanșat o amplă operațiune militară împotriva trupelor japoneze din Manciuria.
Forțele sovietice au zdrobit rapid Armata Kwantung, cea mai mare grupare de forțe terestre a Japoniei. Această operațiune este considerată una dintre cele mai reușite campanii din etapa finală a celui de-Al Doilea Război Mondial. Într-un timp scurt, apărarea japoneză a fost străpunsă în mai multe direcții, iar numeroase garnizoane au fost izolate unele de altele.
După încheierea luptelor, sute de mii de oameni au ajuns în prizonierat. Printre ei nu se aflau doar soldați, ci și medici, operatori de comunicații, funcționari de stat major, traducători și femei care lucraseră în diverse unități auxiliare ale armatei japoneze.
Cei mai mulți prizonieri de război au fost trimiși în lagăre speciale de pe teritoriul Siberiei și al Extremului Orient sovietic. Pentru transportul lor se formau coloane lungi, escortate de unități ale Armatei Roșii.
În acea perioadă, potrivit publicațiilor chineze, tânărul sergent Ion Bojescu ar fi primit ordinul de a însoți un grup de femei japoneze prizoniere către locul unde urmau să fie ținute mai departe.
Alături de el, se spune, se mai aflau câțiva militari sovietici. Coloana înainta pe drumuri greu practicabile din regiunea Amur. Iernile de acolo sunt necruțătoare: geruri puternice, zăpadă adâncă și așezări omenești aflate la distanțe uriașe unele de altele.
Orice defecțiune a mașinii sau orice greșeală în alegerea traseului putea duce la o nenorocire. De aceea, asemenea transporturi erau considerate mereu dificile și riscante.
Într-o variantă, camionul vechi s-ar fi stricat. În alta, șoferul ar fi rătăcit drumul. În unele repovestiri apare chiar ipoteza că vehiculul ar fi putut exploda din cauza unei muniții rămase după lupte. Totuși, nu există dovezi oficiale pentru niciuna dintre aceste versiuni.
Legenda spune că doi militari cu grad mai mare au plecat să caute drumul sau cea mai apropiată localitate, lăsându-l pe sergent să păzească prizonierele. După aceea, cei doi ar fi dispărut fără urmă.
Ce s-a întâmplat mai departe rămâne neclar. Dacă le dăm crezare autorilor chinezi, Ion Bojescu s-ar fi temut că întoarcerea fără camarazi, fără transport și fără o parte din escortă putea atrage acuzații de neglijență sau chiar de dezertare.
De frica unei pedepse aspre, el ar fi luat o hotărâre neașteptată: să intre mai adânc în pădure împreună cu prizonierele, sperând să aștepte câteva luni, până când situația urma să devină mai limpede.
Cât de realist ar fi putut fi un asemenea gest este greu de spus. Istoricii militari observă, într-adevăr, că părăsirea neautorizată a serviciului era pedepsită foarte sever. În același timp, existau și instrucțiuni care țineau cont de situații excepționale din vreme de război.
De ce ar fi acceptat femeile japoneze?
Una dintre cele mai controversate întrebări ale acestei povești privește comportamentul prizonierelor. Publicațiile chineze susțin că femeile ar fi acceptat aproape imediat să-l urmeze pe sergentul sovietic.
Autorii explică acest lucru prin disciplina militară japoneză extrem de strictă și prin tradiția culturală a supunerii față de superiorul în grad.
Într-adevăr, disciplina din armata japoneză era foarte dură. Ordinele comandanților erau executate fără discuții, iar încălcarea subordonării era privită ca o abatere gravă.
Dar nu trebuie uitat că, în acest caz, era vorba deja despre prizoniere de război, aflate într-o țară străină, în condiții extreme și după încheierea luptelor. De aceea, după atâția ani, nimeni nu poate spune cu certitudine cum ar fi putut acționa ele în realitate.
Dacă admitem că un astfel de episod s-a petrecut cu adevărat, problema principală devine supraviețuirea.
Taigaua din Extremul Orient este una dintre cele mai dure regiuni naturale ale Rusiei. Iarna, temperaturile pot coborî mult sub minus treizeci de grade, iar zăpada rămâne adesea până primăvara.
Chiar și călătorii moderni au nevoie, pentru o ședere îndelungată în asemenea locuri, de pregătire, echipament sigur, mijloace de comunicare și rezerve de hrană.
Publicațiile chineze afirmă că grupul ar fi reușit să ia o parte din proviziile camionului, să ridice un adăpost provizoriu și, treptat, să-și organizeze viața.
Teoretic, un asemenea scenariu ar fi posibil doar dacă existau rezerve serioase de alimente, haine groase, unelte, arme, medicamente și o sursă permanentă de foc. Tocmai de aceea, mulți cercetători privesc această parte a poveștii cu mare neîncredere.
În plus, apare o întrebare firească: cum ar fi putut un grup mic să rămână ani la rând neobservat într-o zonă în care, din când în când, ajungeau vânători, pădurari, geologi și unități militare?
Legenda începe să capete tot mai multe detalii
Din acest punct, relatarea se apropie de o poveste de aventuri. Sursele chineze spun că, în timp, între sergent și fostele prizoniere s-ar fi format relații de încredere, iar apoi ar fi apărut o comunitate aparte, care trăia ruptă de lumea din afară.
Cu toate acestea, până astăzi nu au fost publicate documente de arhivă, fotografii sau rapoarte oficiale care să confirme o asemenea evoluție a evenimentelor. De aceea, cei mai mulți specialiști tind să considere această relatare mai degrabă o legendă istorică, construită pe câteva fapte reale din perioada postbelică.
Mai departe, în publicațiile chineze, firul poveștii devine și mai neobișnuit. Conform acestei versiuni, micul grup de oameni s-ar fi transformat treptat într-o așezare adevărată, care ar fi existat departe de civilizație aproape douăzeci de ani. Autorii scriu că fostele prizoniere ar fi învățat să gospodărească, să cultive legume, să adune plante sălbatice, să pescuiască, să vâneze și să-și construiască singure adăposturi.
Asemenea cazuri sunt cunoscute, într-adevăr, în istoria lumii. Uneori, oameni aflați în împrejurări diferite au trăit ani întregi izolați. Totuși, aproape întotdeauna, astfel de comunități se aflau lângă râuri, zone bogate în vânat sau așezări părăsite, ceea ce le creștea mult șansele de supraviețuire. În această poveste, însă, este vorba despre taigaua izolată din Extremul Orient, cu un climat extrem de greu.
Din acest motiv, mulți cercetători consideră un asemenea scenariu puțin probabil fără acces regulat la provizii, unelte, îmbrăcăminte și medicamente.
Ar fi fost posibil să trăiască atâția ani departe de civilizație?
Aceasta rămâne una dintre întrebările esențiale. Chiar și astăzi, viața autonomă în taiga cere abilități serioase. Trebuie să găsești constant hrană, să ai apă curată, să pregătești cantități mari de lemne, să păstrezi locuința într-o stare acceptabilă și să te aperi de animalele sălbatice.
O problemă deosebit de grea ar fi fost medicina. Orice rană serioasă, infecție sau inflamație, fără medicamente, putea sfârși tragic. De aceea, specialiștii se îndoiesc că un grup destul de numeros ar fi putut trăi decenii întregi complet pe cont propriu și, în același timp, să păstreze în viață majoritatea membrilor.
Nici îmbrăcămintea nu ridică mai puține semne de întrebare. Chiar și lucrurile trainice se uzează în timp. Pentru a le înlocui, este nevoie de țesături, piele, ață, unelte și pricepere la cusut. Publicațiile chineze explică foarte vag cum ar fi putut fi rezolvată această problemă.
Ceea ce atrage cel mai mult atenția cititorilor este, de obicei, afirmația că în anii petrecuți în taiga, în această comunitate s-ar fi născut mulți copii. Tocmai acest detaliu a făcut ca povestea să devină deosebit de populară pe internet.
Totuși, nu au fost prezentate documente verificate, fișe medicale, fotografii sau materiale de arhivă care să confirme asemenea afirmații. De aceea, aceste informații trebuie privite ca parte a legendei răspândite prin presa chineză.
Istoricii subliniază că, la un număr mai mare de oameni, o așezare ar fi lăsat inevitabil urme vizibile: pământ lucrat, construcții, anexe gospodărești, fum de la sobe și semne de activitate constantă. Găsirea unui asemenea loc, după mai mulți ani, ar fi fost mult mai ușoară decât susțin autorii acestor publicații.
Susținătorii legendei amintesc însă că taigaua din Extremul Orient se întinde pe spații imense. Există acolo zone greu accesibile, în care și astăzi se ajunge cu dificultate. După război, țara era ocupată cu reconstrucția, ridicarea de întreprinderi și readucerea a milioane de oameni la viața pașnică. Prin urmare, unele incidente izolate ar fi putut să-și piardă, în timp, prioritatea.
Tocmai acest punct este considerat unul dintre cele mai fragile ale întregii versiuni.
Potrivit autorilor chinezi, după aproape două decenii, Ion Bojescu ar fi părăsit singur așezarea și ar fi ajuns la cea mai apropiată localitate, unde le-ar fi povestit reprezentanților autorităților ce se întâmplase.
Evenimentele ulterioare sunt descrise diferit de la o publicație la alta. Unele susțin că el ar fi fost reținut imediat. Altele scriu că oamenii legii pur și simplu nu au crezut, la început, o relatare atât de neverosimilă.
După verificări, dacă urmăm această versiune, ar fi fost trimisă o expediție care ar fi descoperit așezarea din taiga.
Dar trebuie subliniat că, până în prezent, nu au fost publicate documente oficiale care să confirme desfășurarea unei asemenea operațiuni.
Ce s-ar fi întâmplat cu fostele prizoniere de război?
În materialele presei chineze se afirmă că, după descoperirea așezării, femeile japoneze, împreună cu copiii lor, ar fi fost trimise în țara de origine. Și acest episod trezește numeroase îndoieli.
Cu toate acestea, nu au fost găsite confirmări ale unei repatrieri atât de neobișnuite.
Întrebări separate apar și în privința cetățeniei copiilor. Potrivit legilor sovietice din acea perioadă, asemenea situații ar fi trebuit să fie trecute prin numeroase proceduri oficiale. De aceea, mulți specialiști consideră această parte a poveștii deosebit de îndoielnică.
Ar fi putut avea loc, în realitate, o asemenea poveste?
Un răspuns categoric nu poate fi dat astăzi. Unele elemente ale relatării sunt legate, într-adevăr, de evenimente istorice reale. Armata Kwantung a existat, sute de mii de militari japonezi au ajuns cu adevărat în prizonierat sovietic, iar mulți dintre ei au fost ținuți în lagăre din Siberia și din Extremul Orient.
Însă partea de mai departe a poveștii intră treptat în zona presupunerilor neconfirmate. Lipsa documentelor de arhivă, a mărturiilor identificabile, a rapoartelor oficiale și a surselor independente obligă la o prudență extremă față de această relatare.
Este posibil ca la baza legendei să fi existat totuși un episod real, care, odată cu trecerea timpului, a fost repovestit, modificat și completat de nenumărate ori cu detalii noi. Așa se întâmplă adesea cu legendele populare și cu întâmplările neobișnuite din trecut.
De ce continuă această istorie să-i fascineze pe oameni?
Asemenea povești atrag mereu atenția, deoarece îmbină evenimente istorice reale cu misterul și dramatismul. Cititorii vor să înțeleagă unde se termină faptele și unde începe invenția.
În plus, această istorie amintește cât de multe episoade puțin cunoscute sunt legate de ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Cercetătorii continuă să lucreze în arhivele mai multor țări și descoperă documente care pot arunca lumină asupra unor întâmplări uitate din acei ani.
Poate că, într-o zi, vor apărea materiale care fie vor confirma, fie vor respinge definitiv povestea lui Ion Bojescu. Până atunci, ea rămâne una dintre cele mai neobișnuite legende asociate cu Extremul Orient de după război.
Istoria lui Ion Bojescu arată cum evenimente reale pot deveni, în timp, legende. Bazată în principal pe publicații ale presei chineze, ea conține multe detalii spectaculoase, dar lasă în același timp prea multe întrebări fără răspuns. Tocmai absența documentelor de încredere face ca această relatare să fie un subiect de discuție pentru pasionații de istorie, nu un fapt istoric recunoscut.
Când cercetăm asemenea materiale, este important să separăm informațiile confirmate de versiunile neverificate și să ne amintim că nu orice poveste populară are o bază documentară solidă. Totuși, astfel de relatări readuc atenția asupra unor pagini mai puțin cunoscute ale celui de-Al Doilea Război Mondial și trezesc interesul pentru cercetările de arhivă.
Voi ce credeți?
Dacă acest material vi s-a părut interesant, împărtășiți-l cu prietenii pe rețelele sociale și urmăriți site-ul nostru, ca să nu ratați noile publicații despre pagini uitate ale istoriei mondiale, descoperiri de arhivă și evenimente enigmatice ale trecutului.