Elena rămăsese încremenită lângă masa din bucătărie, fără să-și poată desprinde privirea de la mica brățară de plastic prinsă la încheietura bebelușului. Becul din tavan se legăna ușor din cauza curentului, iar în casă se lăsase o liniște atât de ascuțită, încât se auzea până și respirația grea a lui Andrei.
Femeia coborî din nou ochii spre inscripție — și simți cum i se strânge tot trupul de frig.
— Nu… nu se poate așa ceva… — șopti ea aproape fără glas.
Andrei își încruntă sprâncenele.
— Ce scrie acolo?
Elena ridică încet spre soțul ei niște ochi plini de spaimă.
— Numele mamei… aici este trecut numele surorii mele.
Bărbatul încremeni.
— Care soră?
— Ioana…
Aerul din bucătărie parcă se îngroșă dintr-odată. Andrei își amintea prea bine numele acesta. Ioana fusese sora mai mică a Elenei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în niște împrejurări tulburi. O căutase tot satul: venise poliția, vecinii fuseseră întrebați, pădurea și malul râului fuseseră scotocite zile întregi. Dar fata parcă intrase în pământ.
După o lună, lângă apă, fusese găsită haina ei.
Atunci, toți au crezut că Ioana se înecase.
Elena se lăsă greu pe scaun.
— Data nașterii… este de azi… — rosti ea cu voce tremurată. — Dar nu are cum. Ioana a dispărut acum trei ani…
Copilașul începu să plângă încet. Andrei îl ridică atent în brațe și începu să-l legene.
— Poate e doar o potrivire?
Elena clătină repede din cap.
— Nu. Scrie clar: „Ioana Maria Popescu”. Este ea.
Deodată, dincolo de fereastră, poarta scârțâi și se trânti cu putere. Amândoi tresăriră.
Andrei se duse iute la geam și privi în curte.
Nimeni.
Doar vântul mișca bătrânul măr.
— Nu-mi place deloc ce se întâmplă, — murmură el încet. — Copilul n-a fost lăsat la cimitir întâmplător.
Elena tăcea. În minte îi reveneau frânturi de acum trei ani. Pe atunci, Ioana era cu totul alta — veselă, luminoasă, gălăgioasă. Bărbații din sat își pierdeau capul după ea. Dar într-o seară târzie venise la sora ei plângând în hohote și spusese o frază ciudată:
„Dacă mi se întâmplă ceva — să nu ai încredere în nimeni.”
Atunci Elena își închipuise că Ioana se certase, ca de obicei, cu vreun pretendent.
O săptămână mai târziu, Ioana dispăruse.
Bebelușul scânci din nou. Elena îl luă cu grijă în brațe. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi — atent, grav, de parcă înțelegea tot ce se petrecea în jur.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Andrei trase aer în piept cu greutate.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Dar Elena răspunse brusc, aproape țipând:
— Nu!
Bărbatul o privi uimit.
— De ce?
Ea se poticni.
— Pentru că… dacă Ioana e vie… poate că oamenii de care se temea o caută chiar acum.
În clipa aceea, cineva bătu tare în ușă.
Trei lovituri apăsate.
Elena scoase un țipăt scurt.
Andrei se apropie încet de ușă.
Bătaia se repetă.
Apoi, de dincolo de lemn, se auzi vocea răgușită a unui bărbat:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit în noapte
În casă se lăsă o tăcere grea, apăsătoare.
Andrei stătea lângă ușă, fără să îndrăznească să atingă clanța. Elena strângea pruncul la piept tot mai tare, ca și cum simțea că, dacă îl va da, se va întâmpla ceva cumplit.
Bătăile în ușă se auziră iar.
Mai rare.
Mai grele.
— Deschideți de bunăvoie, — rosti din nou vocea spartă. — Știm că băiatul este la voi.
Andrei stinse repede lumina din bucătărie. Casa se scufundă pe loc în penumbră. Numai candela din colț, lângă icoană, mai pâlpâia slab, cu o licărire roșiatică.
— Liniște… — șopti el.
Elena aproape că nu mai respira.
De afară se auziră pași. Cineva mergea încet de-a lungul ferestrelor. Scândurile prispei scârțâiră. Apoi omul se opri chiar lângă geamul bucătăriei.
Andrei trase foarte puțin perdeaua și privi afară — iar un fior rece îi alergă pe șira spinării.
În curte erau doi bărbați îmbrăcați în haine închise la culoare. Unul era înalt și slab, celălalt mai îndesat, cu o șapcă trasă adânc peste ochi. Fețele nu li se deslușeau în întuneric.
— Cine sunt?.. — întrebă Elena abia auzit.
Andrei clătină din cap.
Dar deodată privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce este?
— Cred că îl cunosc pe unul dintre ei.
Elena păli.
— Pe cine?
Andrei înghiți greu.
— Pe cel înalt… pare a fi Călin.
Numele căzu între ei ca o lovitură.
Călin Dobre fusese cândva polițistul satului. El anchetase dispariția Ioanei în urmă cu trei ani. Pe atunci, oamenii îl credeau cinstit. Apoi își dăduse demisia pe neașteptate și dispăruse.
De afară se auzi iar vocea:
— Aveți un minut. După aceea intrăm noi.
Elena legăna copilul cu mișcări nervoase. Băiețelul tăcu brusc și își întoarse privirea spre ușă. Degețelele lui îi strânseră mâneca puloverului.
— Andrei… mi-e frică…
Bărbatul se duse repede la dulap și scoase o pușcă veche de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ți-ai pierdut mințile?!
— Și ce să fac? Să le dau copilul?!
În aceeași clipă, ceva izbi cu putere peretele casei, chiar sub fereastră. Elena țipă.
Copilul începu să plângă.
Apoi, din curte, se auzi un motor.
Farurile tăiară întunericul și lumină ograda.