Partenera mea de patruzeci și doi de ani nu a vrut să spele vasele pe care le murdărise, motivând că tocmai ieșise de la manichiură. Așa că am încetat să mai mănânc acasă, iar în bucătărie i-am lăsat să se adune toate farfuriile nespălate.
În meseria mea nu există loc pentru aproximări, slăbiciuni sau hotărâri luate pe jumătate. Sunt inginer-șef într-o direcție care se ocupă de construcția podurilor. De deciziile mele depinde ca mii de tone de oțel și beton să devină structuri solide, în stare să ducă greutăți uriașe fără să cedeze. Gândesc în planșe, calcule, rezistența materialelor și termene stricte. Pe șantiere conduc oameni duri, complicați, obișnuiți cu presiunea, iar seara, când mă întorc în apartamentul meu mare de lângă Dâmbovița, vreau să găsesc ordine, logică și respect reciproc.
Pe Raluca am cunoscut-o la o expoziție de arhitectură contemporană din București. Avea patruzeci și doi de ani. Era îngrijită, elegantă, director artistic la o galerie privată nu foarte mare. Vorbea frumos despre artă, se îmbrăca impecabil și lăsa impresia unei femei alături de care puteai construi o relație liniștită, comodă, matură. După șase luni am hotărât să locuim împreună. Raluca și-a adus lucrurile la mine.
La început, viața noastră de zi cu zi părea așezată. Munceam amândoi, cumpărăturile le făceam pe rând, seara ne uitam la filme. Însă spre sfârșitul celei de-a patra luni, Raluca a început să se schimbe tot mai vizibil. Am înțeles că „gustul ei impecabil” costa enorm, iar cuvântul „compromis” nu exista deloc în dicționarul ei personal.
Momentul de ruptură a venit într-o marți cât se poate de banală, pornită de la o tigaie murdară.
M-am întors de pe șantier pe la opt seara. Fusese o zi grea: turnaserăm piloni, vântul mă pătrunsese până la oase și nu îmi doream decât ceva cald de mâncare și liniște.
Când am intrat în bucătărie, m-am oprit în loc. Pe aragaz zăcea o tigaie cu grăsime întărită. În chiuvetă se ridica o grămadă de farfurii mânjite de sos, cești cu urme de cafea și ruj uscat, furculițe, cuțite. Toate erau de seara trecută, peste care se adăugaseră vasele pe care Raluca le folosise dimineața și la prânz, fiindcă avusese zi liberă.
Ea stătea la insula din bucătărie și răsfoia o revistă lucioasă.
— Raluca, am spus eu, arătând din cap spre chiuvetă. Parcă stabiliserăm că cine are mai mult timp ține casa în ordine. Eu de două zile ajung aproape noaptea. De ce sunt încă toate vasele murdare?
Și-a ridicat ochii din revistă fără grabă. A întins mâinile în față, cu unghii lungi, acoperite proaspăt cu ojă roșie aprinsă.
— Mihai, tu vorbești serios? Acum două ore am ieșit de la salon. Manichiura asta a costat trei sute de lei. Și e design complex, să știi. Dacă bag acum mâinile în apă fierbinte cu detergent de vase, se crapă stratul, iar pielea mi se usucă. Eu nu ating niciun burete.
— Pune-ți mănuși de cauciuc, am propus eu calm.
— Cu mănuși nu simt porțelanul! a spus ea, bosumflându-se copilărește. Și, în plus, sunt femeie. Eu sunt făcută pentru frumusețe și inspirație, nu ca să frec grăsimea ta arsă. Tu ești bărbat, ridică-te și spală. Sau angajează o femeie la curățenie. La veniturile tale, ne permitem fără probleme.
Mă uitam la ea și înțelegeam limpede că nu era vorba doar despre lene. Era o testare a limitelor. O cercetare a terenului. Dacă în acel moment m-aș fi dus tăcut la chiuvetă, a doua zi ar fi refuzat să pornească mașina de spălat din cauza coafurii, iar peste încă o zi mi-ar fi cerut șofer personal, fiindcă în taxi nu suporta mirosul odorizantului.
— Nu am de gând să angajez pe nimeni pentru asta, pentru că suntem doi oameni adulți și putem spăla fiecare câteva farfurii după noi, am spus pe un ton egal. Vasele mele mi le spăl singur. Astea sunt ale tale.
— Atunci să stea acolo! a pufnit ea, întorcând din nou pagina revistei. Vedem noi cui îi cedează nervii primul.
— Vedem, am răspuns.
M-am întors, am ieșit pe hol, mi-am luat geaca și am plecat să iau cina la un restaurant românesc bun din apropiere. Așa a început dieta mea de restaurant.
Următoarele cinci zile au semănat cu un teatru al absurdului domestic.
Am încetat să mai mănânc acasă. Dimineața treceam pe la o cafenea pentru un espresso tare și un croasant. Prânzul îl luam pe șantier. Seara mâncam fie la restaurante cu fripturi, fie la mici trattorii italienești. Primeam mâncare foarte bine pregătită, serviciu bun, iar acasă mă întorceam sătul, liniștit și complet netulburat.
Raluca, se pare, era convinsă că mă voi frânge încă din a doua zi.
Dar muntele din chiuvetă creștea. Ea comanda mâncare, o muta în farfuriile mele — pentru că „statutul” nu îi permitea să mănânce direct din caserole de plastic — lua cina, apoi așeza vasele murdare peste tigaia aceea.
Până vineri, în bucătărie apăruse un miros acru, clar, de mâncare stătută. Chiuveta era plină până la refuz.
Seara am intrat în bucătărie doar ca să-mi torn apă de la dozator. Raluca stătea în mijlocul încăperii, cu brațele încrucișate la piept.