Adriana a mai rămas câteva clipe pe scaunul șoferului, cu degetele strânse atât de tare pe volan, încât i se albiseră încheieturile. Inima îi bătea rupt, nu din frică, ci dintr-o presimțire grea, tulbure, care nu putea fi rostită în cuvinte. Mașina lui Sorin era chiar lângă poartă. Plină de noroi, de parcă nu venise în dimineața aceea, ci cu o zi înainte. Pe capotă luceau mărunt picăturile unei ploi recente.
— Ce ciudat… — șopti ea aproape fără glas.
Soțul ei îi spusese limpede că la serviciu era o nebunie. Rapoarte urgente, întâlniri importante, întârzieri până aproape de miezul nopții. Chiar în dimineața aceea, când Adriana era gata să plece, o sunase și îi vorbise cu o voce obosită:
— Tu odihnește-te acolo, norocoaso. Eu o să stau la birou până târziu în noapte.
Iar acum mașina lui stătea liniștită lângă gardul casei de la țară.
Adriana coborî încet. Aerul mirosea a pământ ud și a iarbă tânără de primăvară. Dintr-o parte se auzi țipătul neliniștit al unei păsări. Totul în jur era atât de pașnic, încât ceea ce vedea i se părea și mai absurd, și mai greșit.
Portița era deschisă.
— Sorin? — strigă ea, intrând în curte.
Nu primi niciun răspuns.
Pe verandă se afla o poșetă de damă care nu era a ei. Mică, deschisă la culoare, vizibil scumpă. Adriana se opri brusc, ca și cum în fața ei s-ar fi ridicat un zid nevăzut.
Nu mai văzuse niciodată lucrul acela.
Un frig ascuțit i se întinse prin piept.
Și atunci, din casă, se auzi un râs. Râs de femeie.
Adriana simți cum totul înăuntrul ei se prăbușește.
Făcu fără voie un pas înapoi, dar după o secundă își îndreptă spatele cu încăpățânare și urcă pe trepte. Îi tremurau atât de tare degetele, încât cheile îi alunecară din palmă și căzură cu un clinchet pe podeaua de lemn.
Râsul se opri pe loc.
Ușa se deschise aproape imediat.
În prag stătea Sorin.
Paloarea i se întinse pe față atât de repede, încât Adriana înțelese totul înainte s-o vadă pe femeia din spatele lui.
Tânără.
În jur de treizeci de ani.
Cu părul lung, închis la culoare, îmbrăcată în halatul ei, halatul de casă al Adrianei.
Câteva secunde, niciunul nu spuse nimic.
Doar vântul mișca ușor perdeaua veche de la fereastră.
— Adriana… De ce ai venit? — reuși Sorin să rostească într-un târziu.
Întrebarea aceea o duru mai rău decât o palmă.
— Am ajuns să cer voie ca să vin la propria mea casă de la țară? — răspunse ea încet.
Femeia din spatele lui Sorin își strânse halatul mai bine peste piept, cu un gest nervos.
— Sorin, cred că ar fi mai bine să plec… — murmură ea.
— Stai! — izbucni el, apoi tăcu imediat, ca și cum propriul ton l-ar fi speriat.
Adriana îl privea pe bărbatul ei de parcă îl vedea pentru prima dată.
Douăzeci de ani.
Douăzeci de ani de căsnicie se sfărâmau chiar atunci, sub ochii ei.
În minte îi reveneau, una câte una, detalii cărora înainte nu le dăduse importanță: serile în care se întorcea târziu, deplasările apărute din senin, iritarea lui de fiecare dată când ea propunea să meargă împreună la casa de la țară. Până și vorbele lui repetate despre vânzarea locului căpătau acum un sens cu totul diferit.
El nu ura deloc casa aceasta.
Doar făcea loc aici pentru o altă viață.
— Cine este? — întrebă Adriana cu o voce neașteptat de dreaptă.
Sorin își trecu palma peste față.
— Este… Ioana.
— De mult?
El nu răspunse.
Iar tăcerea lui fu mai cumplită decât orice mărturisire.
Adriana intră încet în casă. Pe masă erau două cești, o sticlă de vin, brânză tăiată felii. Pe spătarul unui scaun atârna un pulover de femeie.
O viață străină.
În casa ei de la țară.
În bucătăria ei.
În liniștea ei.
Își aminti dintr-odată cum alesese singură perdelele acestea. Cum plantase bujori sub ferestre. Cum visase că aici, an după an, ea și Sorin vor îmbătrâni împreună.
Ce prostie.
— Știi, eu chiar te-am iubit, Sorin, — spuse Adriana în șoaptă, fără să se întoarcă.
În spatele ei se așternu o tăcere apăsătoare.
Apoi Sorin rosti cuvintele pe care ea nu avea să le uite niciodată:
— Adriana… De mult voiam să-ți spun. Plec.
Adriana nu plânse.
Nici în clipa aceea, nici peste un minut, nici măcar atunci când Sorin își coborî privirea, ca și cum i-ar fi fost rușine de propria mărturisire. Înăuntrul ei, ceva parcă se transformase în piatră. O senzație ciudată: durerea era atât de puternică, încât trupul refuza pur și simplu s-o mai simtă.
Ioana fu prima care rupse tăcerea.
— Nu am știut că o să veniți… — spuse ea încet, fără curajul de a o privi pe Adriana în ochi.
Adriana se întoarse încet spre ea. Tânăra părea descumpănită, dar nu vinovată. Și tocmai asta o arse cel mai tare.
Însemna că se simțea deja stăpână aici.
— Ți-a spus că această casă îi aparține soției lui? — întrebă Adriana calm.
Ioana păli și își mută privirea spre Sorin.
El expiră iritat:
— Gata, Adriana. Te rog, nu face o scenă acum.
— O scenă? — pentru prima dată, în vocea ei se auzi oțelul. — Ai adus-o pe amanta ta în casa mea și tu îmi vorbești mie despre scene?
Sorin își mișcă umărul nervos.
— M-am săturat de viața asta dublă. Oricum se ajunsese aici de mult.