La mare am petrecut o noapte cu un bărbat pe care îl întâlnisem abia atunci. Iar când am revenit la birou, am simțit că mi se oprește respirația în prag…
Ana se măritase târziu, la o vârstă la care nu mai privești viața cu naivitatea primei tinereți. Până atunci, aproape toate prietenele ei își întemeiaseră familii, iar unele apucaseră deja să treacă și prin primele despărțiri. În timp ce femeile din jurul ei își duceau copiii la școală, Ana încă încerca să înțeleagă ce voia cu adevărat de la propria viață, iar neliniștea aceasta o rodea pe dinăuntru mai des decât ar fi vrut să recunoască.
Nu dusese niciodată lipsă de atenția bărbaților. Silueta ei suplă, feminitatea caldă și frumusețea liniștită îi făceau pe mulți să întoarcă privirea după ea. Numai că exista mereu aceeași durere ascunsă: cei care o doreau nu-i atingeau sufletul, iar cei care i-ar fi putut plăcea treceau pe lângă ea ca și cum n-ar fi văzut-o.
Ana visa la iubirea aceea rară, adevărată, care izbucnește într-o zi și rămâne pentru totdeauna. Mama ei, observându-i tristețea, îi spunea adesea: „Nu te grăbi, fata mea. Bucuria ta o să te găsească, ai să vezi. Important e să nu-ți legi viața de omul nepotrivit”.
Dar, oricât încerca să se agațe de aceste cuvinte, Ana era tot mai des urmărită de gândul că bărbatul ei nu avea să apară niciodată. Sau, și mai dureros, că poate aparținea deja altei femei. Fiecare an care trecea îi adâncea teama și îi lăsa senzația amară că timpul se scurgea fără să mai poată fi întors.
Și totuși, într-o zi, l-a cunoscut pe omul pe care l-a crezut destinul ei și a acceptat să-i devină soție. Numai că povestea frumoasă s-a destrămat aproape imediat după nuntă. După nașterea copilului, necazurile au început să se strângă unul după altul. Obosită de reproșuri fără sfârșit, de lipsa banilor și de răceala soțului, Ana a cerut divorțul și s-a întors cu băiețelul în casa părinților.
Tot ce trăise o lăsase istovită, iritată și goală pe dinăuntru. Mama ei, văzând cum fiica parcă se stinge de la o zi la alta, i-a spus într-o dimineață cu o hotărâre care nu lăsa loc de împotrivire: „Ai nevoie să respiri. Du-te câteva zile la mare, schimbă aerul, iar eu rămân cu cel mic”. „O să te odihnești, o să prinzi puțină culoare, o să-ți amintești că exiști și tu, nu doar grijile tale”, a insistat femeia.
Până la urmă, Ana a cedat. Și-a luat concediu și a plecat pe litoral, la Mamaia, tocmai când căldura de început de toamnă încă mângâia blând plaja. Dar sufletul ei rămăsese acasă, lângă fiul ei. Își suna părinții de mai multe ori pe zi, doar ca să-i audă glasul copilului și să se convingă că totul era bine.
Într-o seară, întorcându-se de la plajă, a cumpărat un pepene roșu mare și copt. Se gândea deja cum avea să-l taie seara, cum zeama dulce și rece îi va domoli oboseala adunată după arșița zilei. Ana ducea pepenele cu grijă, strângându-l la piept cu amândouă mâinile. Dar, deodată, de după colț a apărut o gașcă gălăgioasă de tineri.
Din instinct, a făcut un pas într-o parte, încercând să evite ciocnirea. Chiar atunci însă, cineva a atins-o din spate fără să vrea. Brațele i s-au înmuiat, pepenele i-a alunecat și s-a izbit de trotuar cu un trosnet surd, împrăștiindu-se în bucăți roșii și zemoase.
— Lăsați-mă să îndrept eu paguba, s-a auzit lângă ea o voce bărbătească joasă, plăcută.
Ana s-a ridicat, scuturându-și praful de pe haine. Și tocmai din acea întâmplare stângace, dintr-un pepene spart pe trotuar și dintr-o voce necunoscută, a început aventura ei de vacanță, scurtă, intensă și orbitor de vie…
Concediul a trecut ca o singură clipă plină de soare. Dar când a pășit din nou la serviciu, Ana a ÎNCREMENIT…
…Da, când a intrat iar în birou, a rămas fără aer.
Pentru că în cabinetul șefei de departament, chiar la masa doamnei Mirela Popescu, femeia aceea severă și mereu nemulțumită, stătea EL.
Bărbatul de la mare. Străinul cu voce joasă care o ajutase după pepenele sfărâmat. Omul alături de care își petrecuse ultimele cinci zile de vacanță, uitând pentru prima dată după mult timp de durere, de divorț, de oboseală și de frica de a mai avea încredere în cineva. Zâmbetul lui, atingerea lui, șoaptele din camera întunecată cu vedere spre mare — toate s-au prăvălit peste ea într-o singură secundă, cu o putere care aproape a doborât-o.
Numai că acum părea alt om. Nu mai era turistul liber, în cămașă subțire, mirosind a mare și a soare, ci un bărbat stăpân pe sine, elegant, sigur, îmbrăcat într-un costum scump și sobru. Dicta ceva secretarei când Ana a încremenit în prag și geanta i-a căzut din mână.
El și-a ridicat privirea.
Ochii lor s-au întâlnit.
Tăcerea a durat doar câteva secunde, dar Anei i s-a părut că trecuse o viață întreagă. Se așteptase la orice: un zâmbet stânjenit, o răceală tăioasă, o ironie sau măcar o urmă de uimire. Dar Radu — abia atunci i-a văzut numele pe plăcuța de pe birou, sub funcția „Director dezvoltare regională” — s-a ridicat încet de la masă și, fără să țină seama de privirile mirate ale angajaților, a venit drept spre ea.
— Ana, a spus el calm, ca și cum se despărțiseră doar cu o zi înainte. Te-am așteptat.
— Dumneavoastră… știați? a murmurat ea, simțind cum podeaua parcă îi fuge de sub picioare. Știați unde lucrez?
El s-a apropiat și a coborât glasul, astfel încât numai ea să-l audă:
— Nu. Dar în dimineața asta ți-am văzut fotografia în dosarul cu fișele angajaților și am înțeles că nu poate fi o simplă întâmplare.
Ana s-a uitat rătăcită la colegii care începuseră deja să-și arunce priviri, la ușa cabinetului care se închidea încet, la secretara care se străduia din răsputeri să pară că nu observase nimic.
— Am un fiu, a șoptit ea. Și eu… eu nu sunt genul de femeie care se aruncă a doua oară într-o iubire fără să se gândească la urmări.
El i-a luat mâna cu grijă, de parcă se temea ca nu cumva o mișcare prea bruscă s-o sperie.
— Iar eu nu sunt genul de bărbat care caută aventuri întâmplătoare. Cele cinci zile au fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat după divorț. Și dacă îmi permiți, nu te voi grăbi. O să aștept. O să-l cunosc pe băiatul tău. O să-ți arăt că pot fi lângă tine nu doar pe malul mării, ci și în viața de zi cu zi.
Ana și-a ridicat ochii spre el. În privirea lui nu era nici joc, nici mândrie, nici dorința de a impresiona. Era doar căldură, siguranță și o sinceritate atât de limpede, încât Anei i s-au umezit ochii fără voie.
— E de necrezut, a spus ea încet. Nici măcar nu știam cine sunteți cu adevărat.
— Acum știi. El a zâmbit cu același zâmbet care, pe litoral, îi înmuiase genunchii. Și am obiceiul să-mi repar greșelile până la capăt.
După șase luni s-au căsătorit. Mama Anei, privind-o pe fiica ei strălucind de fericire, doar zâmbea și clătina din cap: „Ți-am spus eu că destinul te găsește oriunde te-ai ascunde. Chiar și lângă un pepene spart”.
Iar fosta șefă, doamna Mirela Popescu, n-a reușit niciodată să explice cum fotografia Anei, cu o zi înainte ca ea să se întoarcă din concediu, ajunsese în dosarul „angajați noi” de pe biroul noului director.
Dar aceea era deja o cu totul altă poveste.
Sfârșit.