— Ana, a spus el calm, ca și cum se despărțiseră doar cu o zi înainte. Te-am așteptat.
— Dumneavoastră… știați? a murmurat ea, simțind cum podeaua parcă îi fuge de sub picioare. Știați unde lucrez?
El s-a apropiat și a coborât glasul, astfel încât numai ea să-l audă:
— Nu. Dar în dimineața asta ți-am văzut fotografia în dosarul cu fișele angajaților și am înțeles că nu poate fi o simplă întâmplare.
Ana s-a uitat rătăcită la colegii care începuseră deja să-și arunce priviri, la ușa cabinetului care se închidea încet, la secretara care se străduia din răsputeri să pară că nu observase nimic.
— Am un fiu, a șoptit ea. Și eu… eu nu sunt genul de femeie care se aruncă a doua oară într-o iubire fără să se gândească la urmări.
El i-a luat mâna cu grijă, de parcă se temea ca nu cumva o mișcare prea bruscă s-o sperie.
— Iar eu nu sunt genul de bărbat care caută aventuri întâmplătoare. Cele cinci zile au fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat după divorț. Și dacă îmi permiți, nu te voi grăbi. O să aștept. O să-l cunosc pe băiatul tău. O să-ți arăt că pot fi lângă tine nu doar pe malul mării, ci și în viața de zi cu zi.
Ana și-a ridicat ochii spre el. În privirea lui nu era nici joc, nici mândrie, nici dorința de a impresiona. Era doar căldură, siguranță și o sinceritate atât de limpede, încât Anei i s-au umezit ochii fără voie.
— E de necrezut, a spus ea încet. Nici măcar nu știam cine sunteți cu adevărat.
— Acum știi. El a zâmbit cu același zâmbet care, pe litoral, îi înmuiase genunchii. Și am obiceiul să-mi repar greșelile până la capăt.
După șase luni s-au căsătorit. Mama Anei, privind-o pe fiica ei strălucind de fericire, doar zâmbea și clătina din cap: „Ți-am spus eu că destinul te găsește oriunde te-ai ascunde. Chiar și lângă un pepene spart”.
Iar fosta șefă, doamna Mirela Popescu, n-a reușit niciodată să explice cum fotografia Anei, cu o zi înainte ca ea să se întoarcă din concediu, ajunsese în dosarul „angajați noi” de pe biroul noului director.
Dar aceea era deja o cu totul altă poveste.
Sfârșit.