Mă numesc Elena. Sunt femeia aceea care, într-o zi, și-a trădat soțul pentru un arab fermecător, a crezut într-un basm scăldat în luminile din Abu Dhabi și a ales să rămână lângă un om pe care îl văzuse doar de câteva ori. Privită din afară, povestea mea pare nebunie curată. Dar atunci aveam impresia că, pentru prima dată în viață, nu aleg datoria, nu aleg obișnuința, nu aleg frica, ci iubirea.
Uneori viața seamănă cu o oală uriașă de ciorbă groasă: fierbe, clocotește, scoate aburi, dar gustul rămâne mereu același, zi după zi. Aveam patruzeci și opt de ani. Lucram bucătăreasă la cantina unei școli, iar mirosul de varză fiartă, griș, mâncare scăzută și gălăgie de copii intrase atât de adânc în mine, încât mă urmărea parcă și în somn.
Diminețile mele începeau fără nicio schimbare. Mă trezeam la cinci și jumătate, îmi prindeam părul sub batic, verificam aragazurile, puneam apa pentru terci, scoteam oalele mari, cuțitele, ceapa, morcovii. Mâinile îmi miroseau mereu a bucătărie, iar înăuntru parcă locuia ceva mut, neîmplinit, fără nume. Soțul meu, Mihai, era șofer de tir.
Pe acasă apărea rar — două zile, uneori o săptămână. De la el venea miros de motorină, de drum și de oboseală grea, ca o haină udă aruncată pe umeri. Aproape că nu mai vorbeam. Totul devenise sec, previzibil, ca după un regulament: intra, mânca, se întindea, adormea. Uneori mă surprindeam gândind ceva îngrozitor: nu așteptam întoarcerea lui, ci ziua în care pleca din nou în cursă, ca să nu mai văd golul din ochii lui.
Se spune că obișnuința devine a doua natură. Dar ce faci când obișnuința ta este singurătatea?
Copiii crescuseră de mult. Fiul meu plecase la București, fiica locuia la Iași. Sunau rar — fiecare cu viața lui, cu griji, facturi și planuri. Eu mă simțeam tot mai des în plus: pentru ei, pentru soțul meu, chiar și pentru mine însămi.
Doar școala mă ținea pe linia de plutire. Acolo era zarvă, alergătură, copii care îmi spuneau tanti Elena și zâmbeau când le mai puneam o porție. Câteodată, când frecam câte o tavă uriașă, îmi imaginam că, odată cu grăsimea și firimiturile arse, îmi spăl de pe mine anii irosiți. Dar apa se scurgea în chiuvetă, iar viața rămânea aceeași.
După program mergeam acasă pe o străduță îngustă, printre garduri vechi și case joase. Mă așteptau covorul vechi de pe perete, televizorul cu știri despre scumpiri și războaie, ceainicul și liniștea. Îmi făceam ceai, mă așezam lângă fereastră și priveam cum zăpada murdară se așterne pe acoperișuri. Și într-o seară, în mine s-a ridicat o dorință tăcută și încăpățânată: să plec. Oriunde. Chiar și la capătul lumii. Undeva unde nimeni să nu știe cine sunt.
Uneori luam telefonul și derulam fotografii frumoase. Mare, palmieri, plaje, zgârie-nori, orașe care păreau aprinse dinăuntru. Cel mai mult mă atrăgea Abu Dhabi — lucios, imposibil, de parcă fusese pictat. Nu fusesem niciodată în străinătate. Nici măcar la mare nu avusesem o vacanță adevărată. Dar luminile acelea din poze păreau să mă cheme: vino, aici poți începe din nou.
Am scos din dulap o cutie de tablă de la biscuiți, în care pusesem bani deoparte ani la rând. Câte cincizeci de lei, câte o sută, uneori mai mult după o primă. Când i-am numărat, am înțeles că aproape îmi ajungeau.
Am stat cu banii în față și nu mă puteam mișca. Ar fi putut fi nevoie de ei pentru dinți, pentru reparații, pentru zile negre. Dar, pentru prima dată după mulți ani, tremuram nu de frică, ci de speranță. Am tăcut mult. Apoi m-am dus în bucătărie, mi-am turnat ceai și am șoptit:
— Elena, ori acum, ori niciodată.
Când Mihai m-a sunat de pe traseu, am vorbit ca de obicei: despre școală, ger, mașina vecinului care bloca iar intrarea. Nu i-am spus niciun cuvânt că a doua zi urma să merg la agenția de turism. Nu m-ar fi înțeles. El trăia de mult ca într-o cabină de camion: rută, cursă, parcare, casă. Iar eu hotărâsem, dintr-odată, să ies de pe drumul acela.
În agenția de turism mirosea a cafea și hârtie proaspătă. O fată tânără, cu ruj aprins, mi-a zâmbit:
— Vreți o vacanță liniștită sau ceva cu aventură?
M-am pierdut.
— Cred că… ceva cu aventură, am răspuns, și m-am mirat singură de curajul meu.
Seara am scos valiza. Era veche, tocită, de pe vremea când mergeam cu copiii la rude. Am pus pe pat rochii pe care nu le mai purtasem de ani întregi. Una albastră, alta cu flori. Le-am probat și m-am privit îndelung în oglindă. Din fața mea mă privea o femeie obosită. Dar nu moartă. Vie. O femeie care, cândva, știuse să viseze.
Aproape că nu am dormit. Vântul urla la geam, ceasul ticăia încet, parcă anume prelungea noaptea. În minte mi se învârteau gânduri: „Dacă află Mihai? Dacă se strică totul? Dacă o să regret?” Dar neliniștea se amesteca cu senzația că ceva uriaș se apropia. Ca și cum o ușă închisă toată viața mea se întredeschisese în sfârșit.
Dimineața m-am trezit zâmbind. Pentru prima dată după mulți ani. În bucătărie era același ceainic, același linoleum vechi, aceleași perdele. Și totuși totul părea altfel. Am rostit încet:
— Plec în Abu Dhabi.