„Cu mama am lămurit deja tot,” a anunțat Radu, aranjându-și manșetele, deși, firește, nu purta niciun fel de butoni. Mișcarea era teatrală, sigur repetată în fața unei mulțimi imaginare, dar în apartamentul nostru cu două camere luat pe credit și în tricoul lui lăbărțat de casă, scena semăna mai degrabă cu un hamster care încearcă să pară tigru înainte să sară peste o prăpastie.
Am ridicat ochii din laptop și mi-am scos ochelarii fără grabă.
— Radu, am spus eu, hai să-ți reamintesc o lege elementară a căsniciei noastre, pe care se pare că ai chiulit-o la fel de convingător cum chiuleai de la cursurile de rezistența materialelor. Dacă ceva s-a hotărât fără mine, nu e o înțelegere. E o iluzie.
Soțul meu și-a dat ochii peste cap atât de adânc, încât pentru o clipă m-am speriat că ar putea da acolo peste un creier. Totuși, ținând cont de ultimele evenimente, probabil ar fi găsit mai degrabă o sală goală, cu acustică excelentă.
— Ioana, iar te agăți de fleacuri. Mama vrea doar să-și serbeze frumos aniversarea. La ea acasă e renovare, nu e atmosferă de petrecere și nici loc. La noi, în schimb, e spațiu, lumină, energie de prosperitate!
Această „energie de prosperitate” din casa noastră se sprijinea, în realitate, pe cele două proiecte ale mele și pe talentul meu de a nu arunca banii pe prostii precum „dispozitive de energizare a apei”, pe care Radu reușea, cu o perseverență demnă de cauze mai nobile, să cheltuiască jumătate din salariul lui de manager de vânzări pentru ceva atât de important, încât nimeni nu putea explica la ce folosește.
— Aniversarea? am repetat eu. Vorbim despre aceea la care doamna Doina vrea să invite „doar oamenii apropiați”, adică vreo patruzeci de persoane, inclusiv pe mătușa de gradul trei din Botoșani, care data trecută a încercat să-mi ia lingurițele de ceai, fiindcă, citez, „stăteau nesupravegheate”?
— Asta se numește spirit gospodăresc! a ridicat Radu degetul cu solemnitate. Și, în plus, mama a zis că tu, ca o adevărată stăpână a casei, o să-ți arăți cu bucurie talentele culinare. E o onoare, Ioana. O investiție în capitalul familiei!
— Investiție e atunci când bagi ceva și, la final, primești un câștig. Când bagi bani, timp și nervi, iar la sfârșit te alegi cu un munte de farfurii și observații despre maioneză, asta nu mai e investiție, e ajutor umanitar pentru ocupanți.
Radu s-a ofensat. În general, suporta foarte greu momentele în care apelam la logică. În universul lui, unde el era un strateg de afaceri nedreptățit, iar mama lui o femeie sfântă cu licență pe viață pentru dreptate, logica era considerată un fel de vrăjitorie.
— Ești fără inimă, a pronunțat el verdictul și a încercat să se retragă măreț spre bucătărie, numai că buzunarul pantalonilor de casă s-a agățat de clanța ușii. S-a auzit un pârâit scurt. Măreția s-a dezumflat pe loc. — La naiba! Asta e din cauza energiei tale negative!
— Nu e energie, dragule. E fizică. Și bumbac ieftin.
A doua zi, în apartamentul nostru a intrat, bineînțeles fără să sune la ușă, doamna Doina. Avea chei „pentru orice eventualitate”, iar această eventualitate, din motive misterioase, se întâmpla de trei ori pe săptămână. A plutit înăuntru cu aerul unei regine care venise să inspecteze o provincie rebelă.
— Ioana, a început ea, fără să se obosească să salute. Perdelele trebuie date jos. Sunt mohorâte. Eu am aniversare, îmi trebuie sărbătoare pentru suflet, nu acest… minimalism al oamenilor săraci cu duhul.
Mi-am luat liniștită o înghițitură de cafea.
— Doamnă Doina, minimalismul e când omul nu are nimic. Când omul are gust și nu simte nevoia să-și acopere geamurile cu draperii prăfuite, cu ciucuri aurii din epoca apocalipsei mobilierului, asta se numește stil.
Mi-am trecut privirea peste lista pe care mi-o întinsese. Acolo era mâncare cât pentru un banchet la Casa de Cultură din cartier.
Doamna Doina a râs, făcându-și colierele grele să zornăie.
— Ce catering, draga mea? Radu trece printr-o perioadă complicată. Iar tu ești soție. Datoria ta este să ții spatele casei. Nici măcar nu-ți cer bani drept cadou. Doar pregătești masa. Produsele, fie, le cumpără Radu.
— Deci, am spus eu, împăturind lista cu grijă până a început să semene cu un avion de hârtie, eu trebuie să-mi iau două zile libere pe banii mei, să stau douăzeci de ore la aragaz, să servesc patruzeci de oameni, să ascult că piftia nu tremură suficient de patriotic, iar apoi să spăl vase cât un lanț muntos?
— Asta înseamnă familie! a țipat Radu, apărând din baie. De ce calculezi tu totul în ore și efort? Unde ți-e înțelepciunea feminină?
— Înțelepciunea feminină, Radu, înseamnă să știi să deosebești familia de parazitism. În natură există, de pildă, ciuperca aceea, cordyceps. Probabil și ea crede că are o relație apropiată cu furnica. Până o mănâncă pe dinăuntru.
Radu s-a înroșit. Se vedea că vrea să spună ceva profund, a început cu fraza: „Femeia este un vas…”, dar s-a înecat imediat cu propria salivă și a izbucnit în tuse.
— Se pare că vasul e plin până la refuz, am observat eu.
Următoarele zile s-au transformat într-un spectacol complet al absurdului. Doamna Doina venea în fiecare seară, muta vazele dintr-un loc în altul și critica nuanța pernelor de pe canapeaua mea. Radu se plimba prin apartament ca un păun și le povestea prietenilor la telefon ce recepție luxoasă organizează. „Da, frate, o să fie la nivel. Femeile mele se ocupă.”
„Femeile mele.” M-a trecut un fior rece.
Punctul culminant a fost apariția „designerului”, o prietenă a doamnei Doina, care a declarat cu o siguranță de beton că, pentru o atmosferă festivă, trebuie să lipim folie de aluminiu peste oglinzile mele.
— Reflectă negativul, ne instruia prietena, o femeie cu o beretă ce semăna cu un dovleac decorativ călcat în picioare.
— Singurul negativ care are nevoie să fie reflectat aici are cheile apartamentului meu, am mormăit eu.
— Ce ai spus? a mijit ochii soacra mea.
— Spun că folia e o soluție genială. Se simte imediat anvergura. Facem și căciulițe din ea? Să nu ni se întrerupă legătura cu cosmosul?
Prietena s-a jignit, doamna Doina m-a declarat obraznică, iar seara Radu mi-a oferit un spectacol separat.
— O umilești pe mama! urla el, fluturându-și brațele. Dacă nu-ți ceri imediat scuze și nu începi să te ocupi de piftie, eu… eu pun problema tranșant!
— Pune-o, am dat eu din cap. Doar cu grijă, să nu cedeze tranșantul sub greutate.
Și exact atunci a făcut greșeala cea mare.
— Știi ceva? Radu și-a îngustat privirea. Mama are dreptate. Da, apartamentul e pe numele tău, dar suntem căsătoriți. Asta înseamnă că drept moral asupra lui are întreaga familie. Așa că ori accepți regulile noastre, ori… demonstrezi că nu ești soția mea, ci doar o colegă de apartament.
Era un ultimatum. El era convins că, în clipa următoare, mă voi speria și voi fugi să cumpăr limbă pentru piftie.
Am zâmbit. Larg. Aproape tandru.
— Bine, Radu. Ai dreptate. Am fost egoistă. Mă ocup eu de tot. Totul va fi stabilit cu mama.
În cele trei zile rămase, am jucat rolul nurorii perfecte. Dădeam din cap, zâmbeam și mă minunam de ideile soacrei mele.
— Dar tortul? se neliniștea doamna Doina.
— Va fi cel mai bun tort din oraș, am asigurat-o. De autor.
— Și invitații? L-am chemat și pe nea Petrică, cel cu acordeonul!
— Acordeonul e minunat. Blocurile de beton au fost construite anume pentru acustică vie.
În dimineața petrecerii m-am trezit înaintea tuturor. Radu încă dormea, probabil savurând vise despre propria măreție. Mi-am făcut bagajul în liniște. Am luat laptopul, actele și ficusul meu preferat.
Pe masa din bucătărie am lăsat un plic. Înăuntru erau planul detaliat al evenimentului și cheile.
Am ieșit din bloc, m-am urcat într-un taxi și am plecat la un hotel spa de la marginea orașului, unde îmi rezervasem din timp un apartament pentru trei zile. Mi-am închis telefonul, dar înainte de asta am trimis un singur mesaj în grupul comun al lui Radu și al mamei lui.
La ora 14:00, când musafirii trebuiau deja să înceapă să apară, eu stăteam într-un jacuzzi.
Și îmi imaginam foarte viu ce se petrece acasă.
Iată-l pe Radu cum se trezește. Se duce să caute micul dejun. Micul dejun nu există.
Apoi găsește plicul. Îl deschide. Citește:
„Dragul meu soț și stimată doamnă Doina!
Pentru că v-ați dorit atât de mult ca totul să fie stabilit cu mama, îi predau în mod solemn conducerea evenimentului.
Produsele nu sunt cumpărate. Mama spunea, până la urmă, că mâncarea de casă e mereu mai bună, iar mâinile ei sunt de aur. Am decis să nu stau în calea talentului.
Masa nu este aranjată. Mama susținea că servirea mesei reflectă sufletul gospodinei. Nu vreau să impun sărbătorii voastre estetica mea «fără inimă».
Invitații sunt așteptați la ora 15:00. Nea Petrică, acordeonistul, a rugat să vi se transmită că recunoaște doar coniacul.
P.S. Am plecat să-mi caut înțelepciunea feminină. Se spune că trăiește în locurile unde unui bărbat nu trebuie să i se explice că soția nu este o oală electrică multifuncțională cu card bancar atașat.
Vă pup, Ioana.”
Când mi-am pornit telefonul seara, mă așteptau 48 de apeluri pierdute de la Radu și 12 de la doamna Doina.
Mesajele vocale erau opere de artă. La început, amenințări. Apoi neliniște. Pe urmă panică pură.
— Ioana, tu ești întreagă la cap?! Sunt musafiri aici! Tanti Viorica a ajuns deja!
— Ioana, asta e josnicie! Am comandat pizza, dar curierul nu găsește scara!
— Ioana, nea Petrică și-a rupt acordeonul fiindcă Radu n-a scos coniac!
Iar ultimul, de la Radu, era șoptit și, după ecou, venea din baie:
— Iubi, de ce ai făcut asta? Mama plânge. Tanti Viorica spune că suntem rușinea familiei și niște sărăntoci. Întoarce-te, da? Spăl eu tot.
Nu i-am răspuns.
M-am întors acasă peste trei zile. În apartament era liniște, dar mirosea a alcool stătut, salam ieftin și înfrângere.
Radu stătea în bucătărie, cu capul prins în palme. Arăta de parcă Napoleon nu doar pierduse la Waterloo, ci își rătăcise și cizmele pe drumul de întoarcere.
— Te-ai întors, a spus el răgușit.
— M-am întors acasă la mine, am precizat eu. Ce faci tu aici este, într-adevăr, o întrebare interesantă.
— Mama nu mai vorbește cu mine. A zis că n-am fost în stare să-i fac o aniversare demnă. Că am făcut-o de râs în fața rudelor.
Mi-am turnat apă într-un pahar.
— Uimitor. Doar stabiliserăți totul.
— Ioana, a fost crud. Ne-ai pus într-o situație imposibilă.
— Nu, dragule. Eu doar am transferat atribuțiile. Îți plac formulările de business, nu? V-am oferit libertate totală. Ați vrut o petrecere după regulile voastre, ați primit-o. Faptul că regulile voastre nu funcționează fără resursele mele este, din păcate, economie dură.
Radu a încercat să adopte o postură demnă.
— Eu nu pot așa! Sunt bărbat! Cer respect!
— Respectul, Radu, am spus eu, așezându-mă în fața lui și privindu-l drept în ochi, nu înseamnă ca toți să dea tăcuți din cap în timp ce tu rostești prostii solemne. Respectul apare când declarațiile tale se potrivesc cu faptele tale. Iar deocamdată… eu nici nu mi-am desfăcut valiza. Pot să te ajut să ți-o faci pe a ta. Mama, probabil, îți duce dorul. La ea e renovare, aură nouă, condiții ideale pentru un asemenea exemplar rar.
A plecat după o oră. A încercat să trântească ușa, dar amortizorul a închis-o lin, răpindu-i ultimul punct teatral.
Am rămas singură. În liniște. Am dezlipit folia de pe oglindă. Din reflexie mă privea o femeie care poate că nu știe să pregătească piftie perfectă pentru patruzeci de persoane, dar știe foarte bine să-și gătească propria viață.
Și știți ce vă spun?
Să nu vă fie niciodată frică să păreți „rea” în ochii celor care s-au obișnuit să vă folosească bunătatea drept combustibil pentru orgoliul lor.
De atunci, Radu locuiește la mama lui. Se spune că încă încearcă să afle cine e vinovat pentru „catastrofa secolului”. Iar eu… mi-am cumpărat perdele noi. Nu bej. Turcoaz intens. Pentru că este culoarea mării, a libertății și a absenței totale a rudelor din Botoșani în sufrageria mea.