Aerul greu al secției de maternitate, îmbibat cu miros înțepător de dezinfectant și curățenie rece, de spital, i se părea lui Adrian aproape solid. Rămăsese nemișcat lângă ușile mari de la intrare, cu sentimentul straniu că nu avea ce căuta acolo. În mâini ținea un buchet mare de crizanteme albe — flori prea sobre, prea reci, aproape oficiale, dar exact pe gustul soacrei lui, Elena Marinescu. Ziua aceea reușise deja să răstoarne liniștea obișnuită a familiei, împărțind rudele între cei care se bucurau sincer și cei care, pe la colțuri, numeau totul o nebunie.
La cincizeci și cinci de ani, Elena făcuse ceea ce mulți ar fi considerat imposibil. Născuse gemeni. Un băiat și o fată — „pachet complet dintr-o singură încercare”, glumise una dintre asistentele de la internări. Pentru medici era un caz rar, dovada încăpățânată a progresului medical și a rezistenței neașteptate a corpului omenesc. Pentru vecinii din cartierul de case de lângă pădure era, desigur, subiectul perfect pentru șoapte. „La vârsta asta, iar scutece? Doamne ferește…”, murmurau pe la porți. Adrian nu spunea nimic. Văzuse cât de fericită era soția lui, Ioana. Crescuse singură la părinți și, de când se știa, visase să aibă un frate sau o soră. Acum, când ea însăși trecuse de treizeci de ani, dorința aceea se împlinise într-un fel ciudat, prin propria mamă.
— Domnule, rămâneți acolo ca statuia? Intrați, dar nu stați mult! — vocea tăioasă a asistentei de gardă îl smulse din gânduri. — Lăuza e epuizată, aveți cel mult zece minute. Și puneți halatul. Nu sunteți în atelier aici.
Adrian își trase în tăcere peste umeri halatul subțire, din plastic, care foșnea neplăcut la fiecare pas, apoi intră în salon. Elena stătea întinsă pe patul înalt de spital. Arăta sfârșită: pielea îi era uscată, cenușie, parcă subțiată ca hârtia veche, iar sub ochi i se adânceau umbre grele. Totuși, privirea ei, fixată pe cele două pătuțuri transparente de lângă fereastră, avea o strălucire pe care Adrian nu i-o mai văzuse niciodată — triumfătoare, aproape stăpânitoare, plină de o mândrie maternă care speria.
— Intră, Adi, — spuse ea încet, dând ușor din cap. — Uită-te la ei. Numai uită-te ce minune.
Adrian făcu doi-trei pași, puse buchetul pe noptieră — Elena nici măcar nu întoarse ochii spre flori — și se aplecă peste primul pătuț. Acolo dormea un ghemotoc roz, din care se vedea chipul mic și zbârcit al fetiței. Dormea adânc, cu pumnișorii strânși, de parcă se pregătea deja să-și apere locul pe lume. „Puterea unei mame poate fi înfricoșătoare”, îi trecu prin minte. Apoi privi spre al doilea pătuț, unde dormea băiatul. Era puțin mai mare decât sora lui și își mișca neliniștit buzele în somn.
Adrian se aplecă mai mult, vrând să-i observe trăsăturile noului membru al familiei, iar în clipa aceea simți că i se rupe ceva în piept. Pe gâtul copilului, puțin mai jos de urechea stângă, se vedea limpede un semn din naștere. Neregulat, cu formă ciudată, cam cât o monedă mică. În capul lui Adrian parcă explodă ceva. Același semn. Absolut același. În exact același loc în care îl avea și el de când se născuse. Fără să-și dea seama, își duse mâna la gât și simți sub degete pulsul bătând nebunește.
Salonul începu să se clatine în fața ochilor lui. Pereții se roteau încet, aerul deveni fierbinte și greu, ca și cum cineva îl aruncase într-o ceață groasă, lipicioasă. Nu mai reușea să tragă aer în piept. Se prinse de spătarul unui scaun ca să nu cadă, iar degetele i se albiseră de încordare.
— Adi? Ce ai pățit? Ești alb ca varul! — vocea soacrei ajungea la el înfundată, de parcă venea de foarte departe.
— Nimic… doar că… e prea cald aici, — reuși el să spună cu greu, făcând un pas înapoi spre ușă.
Aproape că fugi pe coridor, fără să mai audă chemările speriate din urma lui. Se lipi cu spatele de peretele rece, placat cu faianță, și începu să înghită aer cu gura deschisă. În fața ochilor îi reveneau, ca niște cadre arse dintr-un film vechi, întâmplările acelei seri pe care în ultimele nouă luni încercase cu disperare s-o șteargă din minte.
Se întâmplase vara. Era ziua Ioanei, sărbătorită în curtea părinților ei, la casa de la țară. Seara începuse cât se poate de firesc: grătar, vin de casă, urări, râsete, farfurii pline și muzică dată încet dintr-un radio vechi. Elena fusese atunci neobișnuit de vie. Într-o rochie subțire de vară, cu părul desfăcut pe umeri, părea aproape fără vârstă — caldă, luminoasă, plină de o energie pe care viața nu apucase parcă s-o consume. Mircea, soțul ei și tatăl Ioanei, băuse mai multă vișinată decât îl țineau puterile și adormise în hamac înainte să apară primele stele. Ioana plecase în oraș: trebuia să se pregătească pentru un seminar important de dimineață și promisese că se întoarce la răsărit.
Adrian băuse și el mai mult decât trebuia. Căsnicia lui cu Ioana trecea atunci printr-o criză lungă și urâtă: certuri mărunte, reproșuri repetate, frig între ei, oboseală, tăceri care durau zile întregi. Trăiau unul lângă altul ca doi străini legați de un credit, de rutină și de rușinea de a recunoaște că totul se stricase. La un moment dat, pe terasă nu mai rămăseseră decât el și Elena. Secera îngustă a lunii lumina masa pe care se mai vedeau resturi din cina de sărbătoare.