Elena rămăsese încremenită lângă masa din bucătărie, cu ochii lipiți de mica brățară de plastic prinsă de încheietura bebelușului. Becul din tavan se legăna ușor, împins de curentul rece, iar liniștea din casă era atât de ascuțită, încât se auzea până și respirația grea a lui Mihai.
Femeia coborî din nou privirea spre scrisul de pe etichetă, și un frig cumplit îi trecu prin tot trupul.
— Nu… nu se poate așa ceva… — șopti ea aproape fără glas.
Mihai își încruntă sprâncenele.
— Ce scrie acolo?
Elena își ridică încet ochii spre soțul ei. Erau larg deschiși, plini de spaimă.
— Numele mamei… aici este trecut numele surorii mele.
Bărbatul încremeni.
— Care soră?
— Oana…
Dintr-odată, bucătăria parcă se micșoră, iar aerul deveni greu, de nerespirat. Mihai își amintea prea bine numele acela. Oana era sora mai mică a Elenei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în împrejurări ciudate. O căutase tot satul: veniseră polițiști, fuseseră întrebați vecinii, oamenii scotociseră pădurea și malul râului. Dar fata parcă intrase în pământ.
După o lună, lângă apă, fusese găsită geaca ei.
Atunci, toți au crezut că Oana se înecase.
Elena se lăsă greoi pe scaun, de parcă genunchii nu o mai ascultau.
— E trecută și data nașterii… ziua de azi… — murmură ea, cu vocea tremurând. — Dar nu are cum. Oana a dispărut acum trei ani…
Copilul începu să scâncească încet. Mihai îl luă cu grijă în brațe și începu să-l legene, stângaci, aproape speriat de fragilitatea lui.
— Poate e doar o potrivire de nume.
Elena clătină repede din cap.
— Nu. E scris clar: „Oana Popescu”. Ea este.
În clipa aceea, poarta de afară se izbi cu zgomot. Amândoi tresăriră.
Mihai se apropie repede de fereastră și privi în curte.
Nimeni.
Doar vântul mișca bătrânul măr din fața casei.
— Nu-mi place deloc ce se întâmplă, — mormăi el încet. — Copilul n-a fost lăsat la cimitir întâmplător.
Elena nu răspunse. În minte îi reveneau, unul câte unul, lucrurile de acum trei ani. Pe atunci, Oana era cu totul alta: luminoasă, gălăgioasă, plină de viață. Bărbații din sat se întorceau după ea ca după o minune. Dar într-o seară târzie venise la sora ei plângând, cu obrajii uzi și vocea frântă, și spusese o frază pe care Elena nu o uitase niciodată:
„Dacă mi se întâmplă ceva, să nu ai încredere în nimeni.”
Atunci Elena crezuse că Oana se certase cu vreun pretendent de-al ei.
O săptămână mai târziu, dispăruse.
Bebelușul scânci iar, slab. Elena îl luă încet din brațele lui Mihai. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi — atent, serios, aproape nefiresc, ca și cum ar fi înțeles tot ce se petrecea în jur.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Mihai oftă adânc.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Dar Elena răspunse brusc:
— Nu!
Bărbatul se uită la ea nedumerit.
— De ce?
Ea se poticni, căutând cuvintele.
— Pentru că… dacă Oana trăiește… poate că tocmai oamenii de care se temea o caută.
Chiar atunci, cineva bătu puternic în ușă.
Trei lovituri grele.
Elena scoase un țipăt scurt.
Mihai se îndreptă încet spre intrare.
Bătaia se repetă.
Apoi, de dincolo de ușă, se auzi o voce bărbătească, răgușită:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit în noapte
Peste casă se lăsă o tăcere apăsătoare, groasă, aproape vie.
Mihai stătea lângă ușă și nu îndrăznea nici măcar să atingă clanța. Elena strângea bebelușul la piept cu putere, de parcă simțea în adâncul ei că, dacă l-ar da, ceva îngrozitor s-ar întâmpla.
Loviturile răsunară din nou.
Mai rar.
Mai apăsat.
— Deschideți frumos, — se auzi iar vocea aspră. — Știm că pruncul e la voi.
Mihai se întoarse repede și stinse lumina din bucătărie. Casa se afundă pe loc în semiîntuneric. Numai candela de lângă icoana din colț mai tremura cu o lumină roșiatică, slabă.
— Liniște… — șopti el.
Elena abia mai respira.
De afară se auziră pași. Cineva se plimba încet pe lângă ferestre. Scândurile prispei scârțâiau sub greutatea lui. Apoi omul se opri chiar lângă geamul bucătăriei.
Mihai trase puțin perdeaua și privi cu grijă. Un fior rece îi coborî de-a lungul spatelui.
În curte se aflau doi bărbați îmbrăcați în haine închise. Unul era înalt și slab, celălalt îndesat, cu o șapcă trasă aproape peste ochi. Întunericul le ascundea fețele.
— Cine sunt?.. — întrebă Elena atât de încet, încât abia se auzi.
Mihai clătină din cap.
Dar peste o clipă privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce este?
— Mi se pare că pe unul îl cunosc.
Elena păli.
— Pe care?
Mihai înghiți în sec.
— Pe cel înalt… Cred că e Doru.
Numele căzu în cameră ca o lovitură.
Doru Cristea fusese cândva ajutor de post. El se ocupase, cu trei ani în urmă, de dispariția Oanei. Atunci, oamenii din sat îl socoteau drept și corect. Apoi, pe neașteptate, își dăduse demisia și dispăruse din zonă.
Vocea de afară răsună din nou:
— Aveți un minut. După aceea intrăm singuri.
Elena legăna copilul cu mișcări nervoase. Deodată, bebelușul se opri din plâns și se uită fix spre ușă. Degetele lui mici se încleștară de mâneca puloverului ei.
— Mihai… mi-e frică…