Ioana fusese mereu convinsă că, dacă ar fi existat un dicționar al vieții așezate, fotografia ei de familie ar fi putut sta lângă cuvântul „normalitate”. Nu era o glumă amară, nici o ironie ascunsă, nici un fel de împăcare resemnată cu puținul. Chiar îi plăcea liniștea aceea limpede, caldă, previzibilă, pe care o construise an după an. Cei zece ani de căsnicie cu Radu i se păruseră un singur drum lung, drept, fără gropi mari și fără furtuni adevărate. Se cunoscuseră la facultatea de economie, deși Ioana înțelesese destul de repede că amfiteatrele reci, cursurile despre bilanțuri și tabelele interminabile nu erau făcute pentru ea. Își retrăsese dosarul și intrase în lumea frumuseții, făcând cursuri de coafor și colorimetrie. În ultimii ani lucra într-un salon luminos și primitor, „Armonia”, aflat la numai două străzi de apartamentul lor spațios cu trei camere, într-un cartier liniștit din București.
Comoditatea vieții lor părea aproape un dar: dimineața o ducea pe Mara, fetița lor de cinci ani, la grădiniță, apoi mergea pe jos până la salon, unde ziua îi trecea printre mirosuri familiare de vopsea de păr, șampon dulceag și cafea proaspătă, făcând femeile să plece mai drepte de spate și mai luminoase la chip. Seara, pe drumul de întoarcere, o lua pe Mara și reveneau acasă. Radu lucra într-o firmă mare de logistică, într-o poziție de coordonare, nici prea sus, nici prea jos: salariu sigur, delegații rare, petreceri de firmă la sărbători, totul așa cum, în mintea Ioanei, trebuia să fie într-o familie obișnuită. Aveau seri tihnite pe canapea, cu seriale privite pe jumătate, weekenduri agitate prin centre comerciale sau parcuri și vizite rare, dar inevitabile, la părinți, la casa de la țară. Ioana credea fără ezitare că familia lor era trainică, adevărată, o cetate mică în care minciuna și trădarea nu aveau pe unde să intre.
Numai că această cetate, atât de solidă în ochii ei, s-a prăbușit într-o marți de noiembrie care nu promitea nimic neobișnuit.
Ioana ajunsese acasă cu trei ore mai devreme decât de obicei. La salon se spărsese o țeavă, iar patroana le trimisese pe toate acasă. Seara, ea și Radu trebuiau să treacă pe la un magazin de bricolaj ca să cumpere câteva lucruri pentru balcon, iar Ioana a coborât la mașina lui, parcată lângă bloc, ca să ia sacoșa mare de cumpărături pe care o lăsaseră acolo. A deschis portiera, a scotocit prin torpedou după șervețele umede și, pe neașteptate, degetele ei au atins plasticul rece al unui telefon necunoscut. O banalitate de telenovelă, genul de clișeu de care râsese de atâtea ori cu o superioritate blândă. Ecranul nu avea parolă. Iar primul lucru care i-a sărit în ochi a fost o conversație deschisă, lungă, parcă fără sfârșit, cu o anume Bianca. Poze din restaurante, inimioare, mărturisiri fierbinți, planuri pentru un weekend la un hotel de lângă munte — exact weekendul despre care Radu îi spusese că îl petrecuse la o conferință profesională plictisitoare. În poza de profil, Bianca abia părea trecută de douăzeci și doi de ani, studia designul și îl alinta pe Radu „leul meu matur”. Pentru o clipă, Ioanei i s-a făcut atât de rău, încât a trebuit să se sprijine de capota mașinii.
Seara, discuția a fost grea, dar nu în felul în care se pregătise ea. Ioana luase înainte un calmant și se aștepta la lacrimi, la rugăminți, la explicații jalnice de tipul „iubito, a fost o greșeală, nu înseamnă nimic pentru mine” sau, în cel mai urât caz, la încercarea de a o învinovăți pe ea, spunând că între ei se stinsese de mult focul. Radu însă a reacționat într-un fel care a speriat-o mai tare decât orice izbucnire. I-a ascultat acuzațiile încurcate, a privit capturile de ecran imprimate pe foi, apoi a ridicat ochii spre ea cu o răceală aproape nepământească.
— Da, este adevărat, a spus el plat, de parcă vorbea prin ea, nu cu ea. Plec. Mâine depun actele de divorț.
Acea lipsă de emoție a rănit-o pe Ioana mai adânc decât aventura în sine. Nu a existat nici măcar o încercare de a salva casa pentru Mara, nici o urmă de regret, nici o tresărire de rușine în privirea lui. Dar ceea ce a dezechilibrat-o cu adevărat și i-a făcut alarma dinăuntru să înceapă să sune a fost împărțirea bunurilor. Apartamentul cu trei camere îl cumpăraseră cu credit ipotecar în timpul căsniciei, iar jumătate din valoarea lui îi revenea, legal, lui Radu. Totuși, fără scandal și fără negocieri, el s-a mutat din acte și, la notar, i-a cedat Ioanei partea lui prin donație, promițând că va achita singur, înainte de termen, tot restul datoriei către bancă.
— Nu vreau nimic de la tine, a spus el în timp ce închidea două valize pline cu haine. Trăiește liniștită cu Mara. Nu vreau să vă încurc. Apartamentul rămâne în întregime al vostru.