— Mihaela, eu zic să nu-ți pui din farfuria aia. E salată cu maioneză. Știi bine că nu ți-ar prinde deloc bine, — a aruncat Adrian vorbele peste masă, fără să-și ridice măcar privirea de la carnea de pe grătar. Apoi a izbucnit în râs.
La masă erau doisprezece oameni. Terasa de vară a casei noastre. Fripturile pe care le pusesem eu la marinat dis-de-dimineață și tot eu le întorsesem pe jar. Marinada era după o rețetă pe care o tot rafinasem aproape trei ani. Iar salata, ca să fie clar, tot de mine era făcută.
De șapte ani se repeta aceeași poveste. De la prima întâlnire, când Cătălin îl adusese acasă ca să-l cunosc, iar Adrian mă măsurase din cap până în picioare, fluierase scurt și spusese: „Măi, Cătăline, văd că ai gusturi pentru femei cu forme.” Atunci am zâmbit. Mi-am spus că era o glumă. Grosolană, da, dar tot o glumă.
Cât de tare mă înșelasem.
Eu și Cătălin ne-am căsătorit acum opt ani. Eu aveam patruzeci de ani, el treizeci și opt. Pentru amândoi era a doua căsnicie. Cătălin lucra ca inginer într-un birou de proiectare, iar eu, până atunci, deschisesem deja al doilea punct al lanțului „Dulcele Meșteșug”. Cofetării. Ale mele. Ridicate de la zero, fără credite și fără ajutorul nimănui. Trei ani am băgat înapoi în afacere fiecare leu câștigat. Când am semnat actele de căsătorie, aveam două cofetării. Acum aveam cinci.
Adrian era prietenul lui Cătălin din anii de școală. Crescuseră împreună, făcuseră armata împreună, plecau la pescuit împreună în fiecare toamnă. Pentru Cătălin, Adrian era aproape un frate. Și eu înțelegeam asta. Probabil tocmai de aceea am îndurat atât de mult.
Cătălin știa tot. Eu îl rugasem să nu-i spună nimic lui Adrian. Nu voiam să amestec prietenia cu munca. Iar Cătălin tăcea.
Adrian, în schimb, continua să-și lase „glumițele” peste mine ca pe niște pietre aruncate la întâmplare.
În seara aceea, pe terasă, am pus pe masă ultima farfurie — legume coapte — și m-am așezat lângă Cătălin. Adrian turna deja vin în pahare. Soția lui, Elena, stătea vizavi și se uita în farfurie. Ea se uita mereu în farfurie când începea câte o reprezentație de-a soțului ei.
— Mihaela, până vine vara, poate mai dai și tu jos ceva, — a spus Adrian, întinzând cuiva un pahar. — Costum de baie mai porți? Sau iar te ascunzi după pareo?
Tăcerea s-a lăsat brusc peste masă. Cineva a tușit stingher. Cătălin și-a pus palma pe genunchiul meu. Gestul acela cunoscut. „Rabdă. Nu o spune cu răutate.”
Am luat paharul în mână și m-am uitat la Adrian.
— Adrian, tu știi că agenția ta încă n-a achitat creditul pentru sediu? — am spus calm. Fără presiune. Fără ridicarea vocii. Doar ca pe un fapt. Știam asta fiindcă Irina îmi pomenise odată, în treacăt, că întârzierea machetelor fusese motivată prin probleme cu plata spațiului.
Zâmbetul lui s-a fisurat pentru o clipă. Doar o secundă. Apoi a râs iar.
— Dar tu de unde știi de sediul meu? — a învârtit paharul între degete. — Ți-a scăpat Cătălin ceva? Bravo, frate.
Cătălin nu a spus nimic.
Mi-am terminat vinul. Adrian a schimbat imediat subiectul: fotbal, vacanță, mașină. Ca de obicei. Iar eu m-am gândit: bine. Nu e prima dată. O să trec și peste asta.
Târziu, după ce au plecat toți, stăteam la chiuvetă și spălam vasele. Cătălin a venit din spate și m-a cuprins în brațe.
— Iartă-l. Așa e el.
— Știu foarte bine cum e, — i-am răspuns. — Dar „așa e el” nu e o scuză.
Cătălin m-a sărutat pe ceafă și s-a dus la culcare. Eu am rămas lângă chiuvetă, cu apa fierbinte curgându-mi peste degete, fără să mai simt nici căldură, nici liniște, nici casă. Doar oboseală. Șapte ani de înțepături la fel. Șapte ani de justificări rostite de Cătălin pe același ton. Șapte ani de tăceri grele în jurul meselor la care ceilalți se prefăceau că nu aud.
După o lună, Adrian a sunat. Ne-a invitat la ziua lui. Împlinea patruzeci și doi de ani.
Am făcut un tort. Poate a fost o prostie. Dar eu sunt cofetar. Trei etaje, glazură de ciocolată, decor din caramel. Șase ore de muncă. Separat bezeaua, separat crema dintre blaturi, separat ornamentele. Cântărea aproape patru kilograme.
Cătălin a dus cutia până la mașină cu atâta grijă, de parcă ar fi ținut în brațe un copil.
— E superb, — a spus el. — Adrian o să rămână mască.
Adrian chiar a rămas mască. Numai că nu în felul în care ne așteptam noi.
Erau aproape douăzeci de invitați. Un restaurant pe care Adrian îl rezervase pentru toată seara. Masă lungă, fețe de masă albe ca zăpada, muzică live. Elena purta o rochie nouă și era tăcută, ca de obicei. Adrian era în centrul atenției. Bronzat, cu dinții albi, într-o cămașă care costa probabil cât cumpărăturile unei familii pe o lună. Îi îmbrățișa pe toți cei care intrau, bătea bărbații pe umăr, săruta mâinile femeilor. Un om foarte fermecător. Dacă nu-l cunoșteai mai bine.
Am pus cutia pe o măsuță separată. Am ridicat capacul. Tortul chiar strălucea. Firele de caramel prindeau lumina lămpilor într-un fel frumos, aproape festiv. Câțiva invitați s-au apropiat și au început să facă poze.
— Cine l-a făcut? — a întrebat o femeie într-o rochie vișinie.