— Mihaela, eu zic să nu-ți pui din farfuria aia. E salată cu maioneză. Știi bine că nu ți-ar prinde deloc bine, — a aruncat Adrian vorbele peste masă, fără să-și ridice măcar privirea de la carnea de pe grătar. Apoi a izbucnit în râs.
La masă erau doisprezece oameni. Terasa de vară a casei noastre. Fripturile pe care le pusesem eu la marinat dis-de-dimineață și tot eu le întorsesem pe jar. Marinada era după o rețetă pe care o tot rafinasem aproape trei ani. Iar salata, ca să fie clar, tot de mine era făcută.
De șapte ani se repeta aceeași poveste. De la prima întâlnire, când Cătălin îl adusese acasă ca să-l cunosc, iar Adrian mă măsurase din cap până în picioare, fluierase scurt și spusese: „Măi, Cătăline, văd că ai gusturi pentru femei cu forme.” Atunci am zâmbit. Mi-am spus că era o glumă. Grosolană, da, dar tot o glumă.
Cât de tare mă înșelasem.
Eu și Cătălin ne-am căsătorit acum opt ani. Eu aveam patruzeci de ani, el treizeci și opt. Pentru amândoi era a doua căsnicie. Cătălin lucra ca inginer într-un birou de proiectare, iar eu, până atunci, deschisesem deja al doilea punct al lanțului „Dulcele Meșteșug”. Cofetării. Ale mele. Ridicate de la zero, fără credite și fără ajutorul nimănui. Trei ani am băgat înapoi în afacere fiecare leu câștigat. Când am semnat actele de căsătorie, aveam două cofetării. Acum aveam cinci.
Adrian era prietenul lui Cătălin din anii de școală. Crescuseră împreună, făcuseră armata împreună, plecau la pescuit împreună în fiecare toamnă. Pentru Cătălin, Adrian era aproape un frate. Și eu înțelegeam asta. Probabil tocmai de aceea am îndurat atât de mult.
Cătălin știa tot. Eu îl rugasem să nu-i spună nimic lui Adrian. Nu voiam să amestec prietenia cu munca. Iar Cătălin tăcea.
Adrian, în schimb, continua să-și lase „glumițele” peste mine ca pe niște pietre aruncate la întâmplare.
În seara aceea, pe terasă, am pus pe masă ultima farfurie — legume coapte — și m-am așezat lângă Cătălin. Adrian turna deja vin în pahare. Soția lui, Elena, stătea vizavi și se uita în farfurie. Ea se uita mereu în farfurie când începea câte o reprezentație de-a soțului ei.
— Mihaela, până vine vara, poate mai dai și tu jos ceva, — a spus Adrian, întinzând cuiva un pahar. — Costum de baie mai porți? Sau iar te ascunzi după pareo?
Tăcerea s-a lăsat brusc peste masă. Cineva a tușit stingher. Cătălin și-a pus palma pe genunchiul meu. Gestul acela cunoscut. „Rabdă. Nu o spune cu răutate.”
Am luat paharul în mână și m-am uitat la Adrian.
— Adrian, tu știi că agenția ta încă n-a achitat creditul pentru sediu? — am spus calm. Fără presiune. Fără ridicarea vocii. Doar ca pe un fapt. Știam asta fiindcă Irina îmi pomenise odată, în treacăt, că întârzierea machetelor fusese motivată prin probleme cu plata spațiului.
Zâmbetul lui s-a fisurat pentru o clipă. Doar o secundă. Apoi a râs iar.
— Dar tu de unde știi de sediul meu? — a învârtit paharul între degete. — Ți-a scăpat Cătălin ceva? Bravo, frate.
Cătălin nu a spus nimic.
Mi-am terminat vinul. Adrian a schimbat imediat subiectul: fotbal, vacanță, mașină. Ca de obicei. Iar eu m-am gândit: bine. Nu e prima dată. O să trec și peste asta.
Târziu, după ce au plecat toți, stăteam la chiuvetă și spălam vasele. Cătălin a venit din spate și m-a cuprins în brațe.
— Iartă-l. Așa e el.
— Știu foarte bine cum e, — i-am răspuns. — Dar „așa e el” nu e o scuză.
Cătălin m-a sărutat pe ceafă și s-a dus la culcare. Eu am rămas lângă chiuvetă, cu apa fierbinte curgându-mi peste degete, fără să mai simt nici căldură, nici liniște, nici casă. Doar oboseală. Șapte ani de înțepături la fel. Șapte ani de justificări rostite de Cătălin pe același ton. Șapte ani de tăceri grele în jurul meselor la care ceilalți se prefăceau că nu aud.
După o lună, Adrian a sunat. Ne-a invitat la ziua lui. Împlinea patruzeci și doi de ani.
Am făcut un tort. Poate a fost o prostie. Dar eu sunt cofetar. Trei etaje, glazură de ciocolată, decor din caramel. Șase ore de muncă. Separat bezeaua, separat crema dintre blaturi, separat ornamentele. Cântărea aproape patru kilograme.
Cătălin a dus cutia până la mașină cu atâta grijă, de parcă ar fi ținut în brațe un copil.
— E superb, — a spus el. — Adrian o să rămână mască.
Adrian chiar a rămas mască. Numai că nu în felul în care ne așteptam noi.
Erau aproape douăzeci de invitați. Un restaurant pe care Adrian îl rezervase pentru toată seara. Masă lungă, fețe de masă albe ca zăpada, muzică live. Elena purta o rochie nouă și era tăcută, ca de obicei. Adrian era în centrul atenției. Bronzat, cu dinții albi, într-o cămașă care costa probabil cât cumpărăturile unei familii pe o lună. Îi îmbrățișa pe toți cei care intrau, bătea bărbații pe umăr, săruta mâinile femeilor. Un om foarte fermecător. Dacă nu-l cunoșteai mai bine.
Am pus cutia pe o măsuță separată. Am ridicat capacul. Tortul chiar strălucea. Firele de caramel prindeau lumina lămpilor într-un fel frumos, aproape festiv. Câțiva invitați s-au apropiat și au început să facă poze.
— Cine l-a făcut? — a întrebat o femeie într-o rochie vișinie.
— Eu, — am răspuns.
— Sunteți cofetar?
— Da.
Adrian s-a apropiat. S-a uitat mai întâi la tort, apoi la mine.
— Mihaela, — a spus el, — tortul, recunosc, e spectaculos. Dar poate n-ar trebui să risipești atâta cremă pe tine, nu? — și a râs. Apoi s-a întors către invitați. — Mihaela noastră iubește dulciurile, după cum se vede. Se vede, nu?
Și m-a bătut pe umăr.
Stăteam lângă tortul de aproape patru kilograme, la care muncisem șase ore, iar douăzeci de oameni se uitau la mine. Cineva și-a coborât privirea. Altcineva a schițat un zâmbet strâmb. Elena își studia paharul.
În mine s-a auzit un clic. Nu o explozie. Nu o izbucnire. Un clic scurt, limpede. Ca atunci când se închide o broască.
— Adrian, — am spus foarte liniștit, — tortul acesta costă șase sute de lei. Am lucrat șase ore la el. Tocmai ai insultat omul care ți-a adus un cadou făcut manual. Așa că îmi iau tortul înapoi.
Și am închis cutia.
Tăcerea s-a îngroșat atât de tare, încât se auzea undeva, dinspre bucătărie, cum picura apa.
— Vorbești serios? — a clipit Adrian.
— Mai serios de atât nu se poate.
Am ridicat cutia. Patru kilograme. Și mâinile nici măcar nu-mi tremurau. M-am întors și am mers spre ieșire.
Cătălin m-a ajuns în parcare.
— Mihaela, stai puțin.
— Te aștept în mașină.
— Dar n-a făcut-o intenționat. El doar…
— Cătălin, — am pus cutia pe capotă. — El „doar” face asta de șapte ani. La fiecare întâlnire. În fața tuturor. Eu nu mai am de gând să mă prefac că e normal. Hai să mergem.
Am plecat. A doua zi dimineață am dus tortul la cofetărie. S-a vândut în mai puțin de o oră.
Pe drum, Cătălin n-a spus nimic. Abia acasă a murmurat:
— S-a supărat.
— Și eu, — i-am răspuns.
În seara aceea am stat singură în bucătărie. Afară era liniște. Beam ceai și mă gândeam că șase sute de lei nu erau chiar o avere. Și nici șase ore nu erau o viață întreagă. Dar cei douăzeci de oameni care văzuseră cum îmi iau cadoul înapoi — asta era ceva nou. Nu știam dacă procedasem corect. Dar spatele îmi era drept. Iar asta însemna deja ceva.
Încă două săptămâni mai târziu, Adrian a sunat de parcă nu se întâmplase nimic. Ne-a invitat la o petrecere la piscină. Și a glumit: „De data asta, fără torturi.”
Nu voiam să merg. Deloc. I-am spus lui Cătălin că nu mă duc. El a dat din cap. Apoi, după câteva zile, tot a zis:
— Mihaela, vin și Sorin cu Oana. Și Dinu. Nu ne-am mai văzut de o veșnicie. Nu-ți cer să te împaci cu Adrian. Mergem doar împreună. Pentru mine.
Pentru el. Opt ani — pentru el. Fiecare sărbătoare, fiecare weekend petrecut cu gașca, fiecare adunare fără noimă. La un moment dat chiar am calculat: în șapte ani ne întâlniserăm cu Adrian cam de șaizeci de ori. Opt, zece întâlniri pe an. Și niciuna fără o remarcă despre greutatea mea, mâncarea mea, corpul meu sau hainele mele.
Șaizeci de întâlniri. Șaizeci de umilințe. De fiecare dată zâmbeam, tăceam sau plecam pur și simplu în altă cameră. Iar Cătălin, după aceea, spunea invariabil: „Nu e rău la suflet.”
Până la urmă m-am dus.
Adrian avea casă în afara orașului. Teren mare, piscină, zonă de grătar. Totul frumos, totul scump, totul făcut ca să fie văzut. Îi plăcea enorm să arate: uitați-vă ce am reușit. Șezlonguri albe, lumină în apă, muzică din boxe. Erau optsprezece invitați. Pe jumătate îi știam, pe ceilalți nu.
Mi-am pus un costum de baie întreg și peste el o tunică. Mărimea 52 — da, sunt o femeie mare. Și știu asta. Știu în fiecare dimineață când mă trezesc, când mă îmbrac, când merg la muncă, când conduc cinci cofetării și plătesc salariile a treizeci și doi de oameni. Greutatea mea e greutatea mea. Nu treaba lui.
Prima oră a fost liniștită. Adrian se învârtea pe lângă grătar și vorbea cu invitații noi. Eu stăteam pe un șezlong, beam limonadă și discutam cu Oana. Pe Oana o iubeam. Și ea era o femeie plinuță, și ea primise de la Adrian „glumele” lui, doar mai rar, fiindcă se vedeau de câteva ori pe an.
Apoi Adrian s-a apropiat. Cu paharul în mână. Cu zâmbetul lui de marcă. Bronzat, suplu, sigur pe el. S-a oprit lângă mine.
— Mihaela, tu de ce nu intri în piscină? Apa e excelentă.
— Nu am chef, — am răspuns.
— Hai, lasă! Toți se bălăcesc. Sau ți-e frică să nu dea piscina pe dinafară?
Cineva a pufnit. Doi sau trei. Ceilalți s-au prefăcut că nu au auzit.
Nu i-am răspuns. M-am întors spre Oana și am continuat conversația. Mi-am spus că o să se plictisească. Ca de obicei. Zice o mizerie, eu tac, seara trece, noi plecăm.
Dar Adrian nu a plecat. Stătea chiar în spatele meu. Îi simțeam umbra.
Și dintr-odată a strigat, astfel încât să audă toată lumea:
— Proastă grasă! Hai odată în apă!
Și m-a împins. Tare. Cu ambele palme în spate. Tocmai mă ridicasem de pe șezlong ca să mă îndepărtez de el și eram lângă marginea piscinei.
Apă. Izbitura în corp. Miros de clor în nas. Tunica s-a îmbibat pe loc și m-a tras în jos. Am ieșit la suprafață, m-am prins de margine. Îmi vuiau urechile. Îl vedeam sus, stând în picioare, râzând, ridicând din mâini: „Hai, mă, a fost o glumă!”
Optsprezece oameni se uitau la mine. Unii râdeau. Alții tăceau. Cătălin alerga spre mine de la grătar. Elena era albă ca varul.
Am ieșit singură din piscină. Fără ajutorul nimănui. Tunica udă mi se lipise de trup. Părul îmi stătea pe frunte. Telefonul din buzunar murise imediat. Patru mii de lei se transformaseră într-o bucată udă de plastic.
Am luat un prosop de pe șezlongul de lângă mine. M-am înfășurat. Mi-am șters fața. Mâinile nu-mi tremurau. Și eu m-am mirat.
— Adrian, — am spus cu voce egală. — Tocmai m-ai împins în piscină fără acordul meu. Mi-ai stricat telefonul. Costă patru mii de lei. Aștept transferul până mâine.
A încetat să râdă. Pentru o fracțiune de secundă. Apoi și-a lipit din nou zâmbetul pe față.
— Mihaela, ce ai? A fost o farsă. Îți cumperi altul.
— Aștept banii până mâine, — am repetat. — Altfel depun plângere la poliție. Nu e glumă, Adrian. E violență fizică.
Tăcerea a căzut peste curte. Până și muzica părea mai joasă.
Cătălin stătea lângă mine. Era și el ud — sărise după mine, dar eu apucasem deja să ies.
— Plecăm, — a spus el. Și, pentru prima dată în șapte ani, nu a adăugat obișnuitul „n-a vrut”.
În mașină am stat pe un prosop. Apa se scurgea de pe scaun. Eram udă, furioasă și calmă în același timp. O senzație ciudată. Mânia mea nu era fierbinte. Era rece. Clară. Ca o dimineață de iarnă.
Adrian nu a transferat banii. Nici a doua zi. Nici peste trei zile. Nici peste o săptămână. În schimb, i-a scris lui Cătălin: „Spune-i alei tale să nu mai facă istericale. O glumă e o glumă. Și, sincer, ar trebui să-mi mulțumească pentru că încă o suport la întâlnirile noastre.”
Cătălin mi-a arătat mesajul în tăcere. L-am citit. Și înăuntrul meu ceva s-a așezat definitiv în altă poziție. Nu s-a rupt. S-a mutat. Ca o manetă care ani de zile nu intrase unde trebuia și care, în sfârșit, făcuse clic la locul ei.
După o săptămână aveam o cină acasă. În parte de afaceri. Eu invitasem doi potențiali parteneri pentru franciză. Cătălin își chemase câțiva colegi. Iar Adrian s-a autoinvitat. L-a sunat pe Cătălin: „Am auzit că aveți o adunare. Vin și eu cu Elena.” Cătălin m-a întrebat. Eu am spus: să vină.
Doisprezece oameni la masa lungă. Sufrageria noastră, aceeași casă. Gătisem două zile. Nu pentru Adrian. Printre invitați erau Tănase și Popescu — proprietarii unei rețele de cafenele din Brașov, interesați de franciza mea. Cina aceea era importantă. Cu adevărat importantă.
Adrian a apărut în cămașa lui obișnuită, a adus o sticlă de vin de o sută de lei și pe Elena. L-a îmbrățișat pe Cătălin, mi-a făcut un semn scurt din cap și s-a așezat la masă. Prima oră s-a purtat decent: a glumit, a povestit despre vacanța din Turcia, a lăudat mâncarea. Pentru o clipă chiar m-am gândit că întâmplarea cu piscina îl învățase, poate, ceva.
Nu.
Când am ajuns la desert — am adus tarte cu cremă de fructe de pădure, făcute tot de mine — Adrian s-a lăsat pe spătarul scaunului. Avea în mână un pahar cu vin roșu, iar privirea îi devenise deja unsuroasă.
— Mihaela noastră, să știți, nu doar gătește minunat, ci și mănâncă minunat, — a spus el, adresându-se lui Tănase. — Cătăline, zi-le și tu, cât poate duce dintr-o singură tură?
Tănase și-a ridicat sprâncenele. Popescu a lăsat furculița jos.
Eu stăteam la celălalt capăt al mesei. În fața mea era o tartă. Cremă de fructe de pădure. Fiartă de mine în dimineața aceea. Patru ore în bucătărie. Două zile de pregătiri. Parteneri de franciză. Casa mea. Masa mea. Mâncarea mea.
Și omul acesta — iarăși.
În mine s-a făcut, dintr-odată, foarte liniște. Nu furie. Liniște. Liniștea aceea care vine cu o secundă înaintea unei decizii definitive.
M-am ridicat. Calm. Am luat telefonul — cel nou, cumpărat în locul celui înecat. Patru mii de lei din buzunarul meu, fiindcă Adrian nu transferase niciun ban.
— Irina, — am spus în receptor. În sufragerie s-a făcut imediat liniște. — Sunt Mihaela. Da, știu că e seară. Ascultă, mâine dimineață pregătește notificarea de reziliere pentru toate contractele active cu „Briza Media”. Toate. Design, rețele sociale, promoții sezoniere — tot. Motivul: calitate nesatisfăcătoare a comunicării. Da, pentru toate cele cinci puncte. Da, sunt sigură. Găsim alt furnizor într-o săptămână. Mulțumesc.
Am pus telefonul pe masă. Și m-am uitat la Adrian.
El încă nu înțelegea. Nu încă. Mă privea cu expresia aceea pe care o au oamenii când cineva din fața lor începe brusc să vorbească într-o limbă necunoscută.
— Mihaela, — a spus el, — ce naiba faci?
— Adrian, — am răspuns, — „Cofetăria Plus” este firma mea. „Dulcele Meșteșug” este lanțul meu. Cinci cofetării. Treizeci și doi de angajați. De șase ani agenția ta trăiește din comenzile mele. Două sute patruzeci de mii de lei pe an. Aproape jumătate din cifra ta de afaceri. Am verificat.
I-am văzut fața schimbându-se. Pe etape. Mai întâi nedumerire. Apoi calcul febril. După aceea înțelegere. Și, în cele din urmă, frică.
— Stai, — a pus paharul jos, iar vinul a sărit pe fața de masă. — „Cofetăria Plus” e a ta? Irina e omul tău?
Tănase stătea nemișcat. Popescu îl privea pe Adrian cu o expresie pe care o cunoșteam prea bine. Așa te uiți la o insectă pe care ai găsit-o în farfurie.
— Mihaela, hai să stăm puțin, — Adrian a sărit în picioare. Îi tremurau mâinile. În toți anii aceia, era prima dată când îl vedeam cu mâinile tremurând. — Asta e muncă. Nu trebuie să amestecăm lucrurile personale aici. Eu și Cătălin suntem prieteni. Eu nu știam. Pe bune, nu știam!
— Nu știai că „Cofetăria Plus” sunt eu, — am dat din cap. — Dar știai foarte bine că sunt om. Iar asta nu te-a interesat niciodată.
Elena stătea nemișcată, cu ochii în jos. Ca întotdeauna.
Cătălin se uita la mine. Și nu mă oprea. Pentru prima dată în opt ani — nu mă oprea.
— Mihaela, — Adrian a făcut un pas spre mine, — hai să vorbim. Nu aici. Între patru ochi. Eu…
— Nu, — am spus. — Șapte ani m-ai umilit în fața tuturor. Acum îți răspund tot în fața tuturor. Contractele sunt reziliate. Este decizia mea finală.
M-am așezat la loc. Am luat tarta. Am mușcat din ea. Crema de fructe de pădure era impecabilă — vanilie, aciditatea zmeurei, gustul perfect echilibrat. Eram mulțumită de mine.
Adrian stătea în mijlocul sufrageriei mele, lângă fața de masă pătată cu vin, cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Apoi s-a întors și a plecat. Elena s-a ridicat și l-a urmat. Ușa de la intrare s-a trântit.
La masă era liniște. Mi-am terminat apa.
Tănase și-a dres glasul.
— Doamnă Mihaela, — a spus el, — franciza dumneavoastră chiar este foarte interesantă.
Am zâmbit. Cu adevărat. Pentru prima oară în seara aceea.
După ce au plecat invitații, eu și Cătălin am strâns masa. El tăcea. Apoi, până la urmă, a spus:
— Îți dai seama că acum o să mă sune în fiecare zi?
— Îmi dau seama.
— Și eu ce ar trebui să-i spun?
— Adevărul. Că a venit în casa mea și a jignit gazda.
Cătălin a pus o farfurie în chiuvetă. S-a uitat la mine.
— Ar fi trebuit să-l opresc demult.
Nu am spus nimic. Pentru că da. Ar fi trebuit. Dar nu o făcuse. Și asta era, la rândul ei, parte din toată povestea.
Au trecut două luni. Adrian a pierdut contractele mele. Două sute patruzeci de mii de lei pe an — e o gaură serioasă. A trebuit să concedieze trei angajați. Apoi s-a mutat într-un birou mai mic. Mi-a povestit Cătălin — el încă mergea la Adrian o dată la două săptămâni.
Se spune că Adrian le povestește acum tuturor că sunt „ranchiunoasă” și că „am profitat de moment”. Că „am amestecat afacerile cu lucrurile personale”. Că „oamenii de afaceri normali nu procedează așa”.
Poate că da. Sau poate că oamenii de afaceri normali nu-și împing clienta în piscină.
Cătălin încă mai merge uneori singur la Adrian. Nu-i interzic. Este prietenul lui. Dar Adrian nu s-a mai așezat niciodată la masa noastră. Iar mie îmi este liniște. Pentru prima dată în șapte ani — cu adevărat liniște.
Un singur lucru încă nu-mi dă pace.
Am exagerat când am reziliat contractele în fața partenerilor lui? Sau el singur a mers spre acest moment ani întregi — prin șaizeci de întâlniri, prin „proastă grasă”, prin piscină? Voi ce ați fi făcut?