Radu rămăsese încremenit lângă fereastra salonului de spital, cu senzația că aerul nu mai găsea drum spre plămânii lui. La doar câțiva pași, pe pat, stătea Ioana, femeia lui. Își legăna pruncul nou-născut cu o delicatețe atât de adâncă, încât inima lui Radu părea să se spargă în mii de bucăți. Lumina albă, rece, a salonului se îmblânzea parcă numai când îi atingea chipul obosit și, totuși, copleșit de fericire — chipul femeii pe care o iubise mai mult decât orice.
Ioana îi șoptea copilului cuvinte de iubire și recunoștință, iar vocea i se frângea sub greutatea lacrimilor adunate în anii lungi de durere, așteptări și dezamăgiri.
„Radu, dragostea mea”, suspină ea, ridicând spre el ochii plini de lacrimi. „Am reușit, în sfârșit… Sincer, nici acum nu-mi vine să cred. Uite-l, minunea noastră, iubirea mea.”
Radu își forță un zâmbet, dar înăuntru simțea un gol atât de negru și de adânc, încât trebui să se agațe de spătarul unui scaun ca să nu se prăbușească. O sudoare rece și lipicioasă îi cobora pe spate. Tocmai în clipa care ar fi trebuit să fie vârful fericirii lor, el purta în suflet o taină pe care soția lui nu o știa. O taină care îi rosese conștiința vreme de trei ani.
Cu exact trei ani înainte, lumea lor se sfărâmase după pierderea celei de-a treia sarcini. Radu încă o vedea pe Ioana, golită de orice putere, plângând pe podeaua băii din casa lor din Cotroceni și rugând-o pe Maica Domnului să-i spună de ce li se dăduse atâta suferință. Tocmai acea durere de nesuportat îl împinsese spre o hotărâre radicală.
O făcuse în tăcere deplină.
Pe ascuns.
Fără să lase urme în asigurarea medicală de la serviciu și fără să mărturisească nimănui, nici măcar celui mai bun prieten,
Radu mersese la o clinică discretă din centrul Bucureștiului și își făcuse vasectomie.
În toți acești trei ani, se justificase în fața propriei imagini din oglindă, repetându-și că o făcuse din milă. O făcuse ca s-o apere pe ea, ca să-i păstreze mintea întreagă și să le salveze căsnicia de încă o prăbușire sufletească. Pur și simplu nu mai putea suporta gândul că Ioana ar fi trebuit să îngroape din nou o altă speranță.
Iar acum, în salonul acesta de spital, Ioana ținea la piept un copil care, din punct de vedere biologic, nu putea fi al lui.
Medicul pediatru intră în salon, îi felicită cu căldură și plecă după control, confirmând că nou-născutul era într-o stare perfectă. Ioana îl privi pe Radu cu același zâmbet luminos care îl făcuse să se îndrăgostească de ea cu opt ani în urmă, pe vremea când erau încă studenți.
„Uită-te la el… are ochii tăi”, spuse ea, atingând ușor obrazul bebelușului cu vârful degetelor.
Gâtul lui Radu se strânse brusc. Avu impresia că cineva îi turnase apă înghețată direct în sânge.
„Da… e minunat”, răspunse el cu un râs forțat, atât de străin încât nici lui nu-i păru al lui.
În opt ani de viață împreună, Radu nu se îndoise niciodată de Ioana. Ea nu era femeia care să joace teatru pe la spatele lui sau să caute aventuri trecătoare. Fusese loială, devotată, trecuse prin depresie și prin tratamente dureroase pentru infertilitate, dar nu-și pierduse niciodată speranța.
Nimic nu se lega.
Încercă să se convingă singur că poate se întâmplase acel unu la sută de probabilitate despre care se vorbea după operație. Dar imediat îi reveni în minte vocea urologului, de la controlul făcut cu câteva luni înainte:
„Nu ai spermatozoizi, Radu. Ești complet steril.”
După câteva săptămâni, măcinat de o paranoia care îl sufoca, Radu fură una dintre suzetele folosite ale copilului, o puse într-un plic sigilat și o trimise la un laborator din Cluj-Napoca.
A așteptat zece zile de iad.
Când, în sfârșit, primi e-mailul cu rezultatele, mâinile îi tremurau în timp ce deschidea fișierul.
Ceea ce văzu pe ecran îl făcu să uite să mai respire.
Încă nu putea bănui ce furtună nimicitoare era pe punctul să se abată peste viața lor…
Literele îngroșate de pe ecranul telefonului păreau să-și bată joc de el, înfigându-i-se în piept ca o condamnare la moarte:
„Probabilitatea paternității: 0,00%.”
Radu rămase înțepenit în fotoliul din sufragerie, respirând sacadat și greu. La câțiva metri distanță, din dormitor, o auzea pe Ioana râzând încet în timp ce îi schimba scutecul copilului. Râsul acela, care timp de opt ani fusese melodia lui preferată, i se părea acum cel mai hidos sunet din lume.
Suna ca o batjocură.
Ca o minciună.
Ca cea mai crudă trădare pe care și-o putea imagina.
De câtă vreme îl ducea de nas? Cine era adevăratul tată? Noul coleg de la birou? Vecinul care o saluta în fiecare dimineață cu un zâmbet mult prea larg?
Gândurile i se izbeau unele de altele, născând imagini de coșmar și otrăvindu-i sângele cu un amestec de furie, dezgust și dezamăgire fără fund.
Nu avu curajul s-o înfrunte imediat.
Timp de cinci zile nesfârșite, Radu deveni o fantomă în propria casă. Se trezea la cinci dimineața și pleca la serviciu, iar seara se întorcea după zece, agățându-se de orice pretext profesional numai ca să nu fie nevoit să-i întâlnească privirea.