Ioana simțea distanța. Îl întreba dacă era obosit, iar el îi răspundea în cuvinte scurte, înghițindu-și propria otravă.
Duminica îi aduse o nouă încercare: grătarul de la soacra lui, doamna Florica, în sudul Bucureștiului. Toată familia se strânsese în jurul jarului, sărbătorind venirea pe lume a copilului cu bere, friptură și muzică. Atmosfera era veselă, dar Radu se simțea de parcă mergea spre eșafod.
Doamna Florica, ținând mândră copilul în brațe, rosti o frază care îl făcu pe Radu să împietrească:
„Of, frumosul bunicii. Ce deschis la piele e, nu-i așa? Și uitați-vă la părul ăsta bălai… Cu cine seamănă, Ioana? Că tu și Radu sunteți amândoi mai măslinii. Mă rog, nu-i nimic rău.”
Tăcerea de la masa de pe terasă ținu doar două secunde, înainte ca unchii să înceapă să facă glume despre poștaș. Pentru Radu, însă, acele două secunde se întinseră ca o veșnicie de umilință publică.
Ioana zâmbi ușor încurcată și răspunse:
„Vai, mamă, probabil seamănă cu bunicii mei din partea tatălui. Știi și tu, genetica e uneori imprevizibilă.”
Răspunsul acela, care lui i se păru de un cinism rece, deveni scânteia care aprinse dinamita.
Radu simți cum furia îl arde din interior. Ar fi vrut să răstoarne grătarul, să spargă sticlele și să urle în fața tuturor rudelor zâmbitoare că în copilul acela nu curgea nici măcar o picătură din sângele lui. Dar strânse din dinți și își înghiți durerea dintr-o singură mișcare.
Să se prefacă orb devenea imposibil.
Bomba trebuia să explodeze.
Marți seara, casa era învelită într-o tăcere moartă. Ioana stătea pe canapea și împăturea hăinuțele curate ale bebelușului cu o liniște care îi strânse stomacul lui Radu. Arăta atât de grijulie, atât de devotată casei — întruchiparea perfectă a ipocriziei.
„Ioana”, o strigă Radu din hol.
Vocea lui sună atât de aspru și de înfundat, încât ea tresări.
„Trebuie să vorbim. Nu mai pot suporta nici măcar un minut mascarada asta.”
Mâinile Ioanei încremeniră. Puse hăinuțele pe masă și îl privi în ochi, observând imediat furia care îi ardea în privire.
„Ce s-a întâmplat, iubire? Mă sperii. Ești alb ca varul.”
Radu făcu doi pași spre ea, cu pumnii strânși atât de tare, încât i se albiseră încheieturile.
„Acum trei ani mi-am făcut vasectomie.”
Rochița pe care Ioana o ținea în mâini alunecă încet pe podea. Culoarea i se scurse din obraji într-o clipă. Ochii i se lărgiră de o uimire absolută.
„Ce… ce ai spus?” șopti ea, ca și cum vorbele lui Radu ar fi fost rostite într-o limbă necunoscută.
„Ai auzit foarte bine!” strigă Radu, simțind în sfârșit cum se rupe zăgazul din el. „Nu mai puteam să te văd sfâșiată de plâns după trei avorturi spontane. M-am dus la o clinică, am plătit în numerar și am făcut operația. Nu ți-am spus niciodată pentru că n-am vrut să omor și ultima fărâmă de speranță care îți mai rămăsese. Dar asta înseamnă, Ioana, că blestematul ăsta de copil… nu poate fi al meu.”
Ioana sări în picioare. Îi tremura tot trupul atât de puternic, încât abia se ținea pe picioare.
„Radu… nu se poate… nu, e o glumă, nu are cum să fie adevărat…”
„I-am făcut copilului test ADN”, o întrerupse el cu cruzime, scoțând telefonul din buzunar și aruncându-l pe canapea. „I-am furat suzeta acum câteva săptămâni și am trimis-o la un laborator privat. 0,00%, Ioana. Zero la sută probabilitate! Uită-te în ochii mei și spune-mi ce naiba mi-ai făcut. Spune-mi cu cine te-ai culcat!”
Păru că tot aerul fusese smuls din plămânii Ioanei. Din gât îi izbucni un țipăt sfâșietor, iar lacrimile îi năvăliră pe obraji ca o cascadă.
Dar nu era reacția unei femei prinse într-o aventură ascunsă.
Era durerea unui om străpuns în inimă chiar de cel pe care îl iubise cel mai mult.
„Nu te-am înșelat niciodată, nenorocitule!” strigă ea din toate puterile, lovindu-se cu palma în piept. „Jur pe viața fiului meu și pe memoria tatălui meu! Ai înnebunit dacă poți crede că aș fi în stare să-ți fac așa ceva!”
„Atunci explică-mi cum e fizic posibil să fi născut un copil, dacă eu de trei ani nenorociți nu mai am spermă!” urlă Radu și se prăbuși în genunchi, zdrobit cu totul de durere.
Ioana își acoperi fața cu mâinile și plânse atât de tare, încât abia mai putea sta dreaptă. Apoi trase aer adânc în piept, se lăsă în genunchi în fața lui și îl sili să o privească.
„Îți amintești clinica de fertilitate din Floreasca?” întrebă ea printre suspine. „Ultimul nostru ciclu de fertilizare in vitro, cel care ne-a luat toate economiile acum patru ani?”
Sigur că își amintea. Fusese cea mai întunecată și mai grea perioadă din viața lor.
„M-am întors la clinica aceea, Radu”, mărturisi ea, iar vocea i se rupse. „Tu nu ai știut, pentru că nu voiam să-ți dau din nou speranțe false și să ne trag iar în bezna aceea dacă totul eșua. M-am dus acolo ca să cer orice șansă mai exista. Iar directorul clinicii mi-a spus că mai păstrau ultima fiolă cu proba ta de spermă congelată, de acum patru ani.”
Inima lui Radu începu să bată nebunește. Tăcerea din sufragerie deveni grea, aproape imposibil de suportat.