— Cu mama am lămurit deja totul, a anunțat Doru, ducându-și mâna la manșete, deși, firește, nu purta nicio cămașă cu manșete. Gestul era spectaculos, probabil repetat în fața unei săli imaginare care îl aplauda în picioare, dar în apartamentul nostru cu două camere, luat pe credit ipotecar, și în tricoul lui lăbărțat de casă, părea mai degrabă un hamster care încearcă să joace rolul unui tigru înainte să sară peste o prăpastie.
Mi-am ridicat privirea din laptop și mi-am scos ochelarii fără grabă.
— Doru, i-am spus eu, îți voi reaminti acum regula de bază a căsniciei noastre, la care se pare că ai lipsit cu aceeași încredere cu care lipseai de la cursurile de rezistența materialelor. Dacă ceva s-a stabilit fără mine, nu este o înțelegere. Este o fata morgana.
Soțul meu și-a dat ochii peste cap atât de dramatic, încât pentru o clipă m-am speriat că poate chiar va zări acolo un creier. Deși, judecând după ultimele întâmplări, cel mai probabil ar fi găsit o sală goală, dar cu acustică excelentă.
— Irina, iar te agăți de nimicuri. Mama vrea doar să-și sărbătorească aniversarea cum se cuvine. La ea acasă e renovare, atmosfera nu e festivă, spațiul e mic. Iar la noi… avem lumină, spațiu, energie de prosperitate!
Această celebră „energie de prosperitate” din casa noastră se sprijinea exclusiv pe cele două proiecte ale mele și pe talentul meu de a nu arunca banii pe prostii precum „armonizatoare de apă”, pe care Doru își cheltuia cu o încăpățânare admirabilă jumătate din salariul de manager de vânzări pentru ceva atât de important, încât nimeni nu reușea să explice clar la ce folosea.
— Aniversare? am întrebat eu. Vorbim despre aceea la care doamna Viorica vrea să invite „cei mai apropiați oameni”, adică patruzeci de persoane, inclusiv mătușa de gradul trei din Botoșani care data trecută a încercat să-mi ia lingurițele, pentru că, citez, „stăteau acolo nepăzite”?
— Asta se numește spirit gospodăresc! a ridicat Doru solemn un deget. Și, în plus, mama a spus că tu, ca o adevărată stăpână a casei, vei fi bucuroasă să-ți arăți talentele culinare. Este o onoare, Irina. O contribuție la capitalul familiei!
— Contribuție este atunci când investești ceva și primești apoi un câștig. Când investești bani, timp și nervi, iar la final primești un munte de farfurii murdare și observații despre câtă maioneză trebuia pusă, asta se numește ajutor umanitar pentru ocupanți.
Doru s-a ofensat. În general, nu suporta când foloseam logica. În universul lui, unde el era un strateg de afaceri neînțeles, iar mama lui o sfântă femeie cu licență pe viață de a avea dreptate, logica era ceva suspect, aproape vrăjitoresc.
— Ești lipsită de suflet, a dat el verdictul și a încercat să se retragă măreț spre bucătărie, dar buzunarul pantalonilor de trening s-a agățat de clanța ușii. S-a auzit un pârâit scurt. Măreția s-a dezumflat pe loc. — Fir-ar! Din cauza energiei tale negative se întâmplă toate!
— Nu e energie, dragule. E fizică. Și tricot ieftin.
A doua zi, în apartamentul nostru a intrat, desigur, fără să sune. Avea chei „pentru orice eventualitate”, iar această eventualitate, din motive misterioase, se întâmpla cam de trei ori pe săptămână. Doamna Viorica a plutit înăuntru cu aerul unei regine venite să inspecteze o provincie recalcitrantă.
— Irina, a început ea fără să se obosească măcar să salute, perdelele trebuie date jos. Sunt sumbre. Eu am aniversare, am nevoie de sărbătoare pentru suflet, nu de acest… minimalism al oamenilor săraci pe dinăuntru.
Am luat liniștită o gură de cafea.
— Doamnă Viorica, minimalismul este atunci când omul nu are nimic. Când omul are gust și nu simte nevoia să-și împodobească ferestrele cu draperii prăfuite, cu ciucuri aurii din epoca apocalipsei mobilierului, asta se numește stil.
Mi-am trecut ochii peste lista pe care mi-a pus-o în față. Acolo era suficientă mâncare pentru un ospăț la căminul cultural.
Doamna Viorica a râs, iar mărgelele grele de la gâtul ei au zornăit ca o sentință.
— Ce catering, draga mea? Doru trece acum printr-o etapă dificilă. Iar tu ești soție. Datoria ta este să ții spatele familiei. Doar nu-ți cer să-mi dai bani cadou. Pregătește masa, atât. Produsele, fie, le cumpără Doru.
— Deci, am spus eu, împăturind cu grijă lista până semăna cu un avion de hârtie, eu ar trebui să-mi iau două zile libere pe banii mei, să stau douăzeci de ore lângă aragaz, să servesc patruzeci de oameni, să ascult că răciturile nu tremură suficient de patriotic și apoi să spăl un munte de vase de dimensiunea Carpaților?
— Asta înseamnă familie! a chițăit Doru, apărând din baie. De ce calculezi totul în ore și efort? Unde este înțelepciunea ta feminină?
— Înțelepciunea feminină, Doru, constă în capacitatea de a deosebi familia de parazitism. În natură există, de exemplu, ciuperca cordyceps. Și ea probabil crede că are o relație apropiată cu furnica. Până o mănâncă pe dinăuntru.
Doru s-a înroșit. Se vedea că vrea să rostească ceva înălțător. A început cu fraza: „Femeia este un vas…”, dar s-a înecat imediat cu propria salivă și a început să tușească.