Mă numesc Elena. Eu sunt femeia care, într-o zi, și-a trădat soțul pentru un bărbat arab fermecător, a crezut într-o poveste strălucitoare din Dubai și a ales să rămână lângă cineva pe care îl văzuse doar de câteva ori. Privită din afară, hotărârea mea pare nebunie curată. Dar atunci eram convinsă că, pentru prima dată în viață, nu aleg datoria, nu aleg obișnuința, nu aleg frica, ci iubirea.
Uneori, viața seamănă cu o oală uriașă de ciorbă groasă: fierbe, clocotește, scoate aburi, dar gustul rămâne același, zi după zi, fără nicio schimbare. Aveam patruzeci și opt de ani. Lucram bucătăreasă la cantina unei școli, iar mirosul de varză fiartă, griș cu lapte, tocăniță și gălăgie de copii intrase atât de adânc în mine, încât mi se părea că mă urmărește chiar și noaptea.
Diminețile mele începeau mereu la fel. Deșteptarea la cinci și jumătate, baticul legat peste păr, verificatul aragazurilor, apa pusă la fiert pentru terci, oalele mari, cuțitele, ceapa, morcovii. Mâinile îmi miroseau de mult a bucătărie, iar înăuntru părea că se cuibărise ceva tăcut, neîmplinit, fără nume. Soțul meu, Mihai, era șofer de tir.
Acasă apărea rar — două zile, uneori o săptămână. Mirosea a motorină, a drum și a oboseală grea, ca o haină udă atârnată pe umeri. Aproape că nu mai vorbeam. Totul devenise uscat, obișnuit, ca după un manual: venea, mânca, se întindea, adormea. Uneori mă surprindeam cu un gând cumplit: nu așteptam să se întoarcă, ci ziua în care avea să plece din nou în cursă, ca să nu mai văd golul din ochii lui.
Se spune că obișnuința devine a doua natură. Dar ce faci când obișnuința ta este singurătatea?
Copiii crescuseră de mult. Fiul plecase la București, fiica locuia la Brașov. Sunau rar — fiecare cu viața lui, grijile lui, ratele și planurile lui. Eu mă simțeam tot mai des în plus: pentru ei, pentru soțul meu, chiar și pentru mine însămi.
Doar școala mă mai ținea. Acolo erau zarvă, pași alergând pe holuri, copii care îmi spuneau tanti Elena și zâmbeau când le mai puneam o porție. Uneori, când spălam o tavă mare, îmi imaginam că odată cu grăsimea și firimiturile arse se duc pe scurgere și anii mei trăiți degeaba. Dar apa dispărea, iar viața rămânea la fel.
După tură, mergeam acasă pe o străduță îngustă, printre garduri strâmbe și porți ruginite. În apartament mă așteptau covorul vechi de pe perete, televizorul cu știri despre prețuri și războaie, ceainicul și liniștea. Îmi făceam ceai, mă așezam la geam și priveam cum zăpada murdară se așază pe acoperișuri. Și într-o zi, în mine s-a ridicat o dorință liniștită, încăpățânată: să plec. Oriunde. Chiar și la capătul lumii. Undeva unde nimeni să nu știe cine sunt.
Câteodată luam telefonul și derulam fotografii frumoase. Mare, palmieri, plaje, zgârie-nori, orașe luminate. Cel mai mult mă atrăgea Dubaiul — lucios, imposibil, ca desenat pe sticlă. Nu fusesem niciodată în străinătate. Nici măcar la mare nu mă odihnisem cu adevărat. Dar luminile acelea din poze parcă mă chemau: vino, aici poți începe din nou.
Am scos o cutie veche de biscuiți, din tablă, în care pusesem bani deoparte ani întregi. Zece lei, douăzeci, uneori câte o sută după vreo primă. Am descoperit că aproape îmi ajungeau.
Stăteam în fața banilor și nu eram în stare să mă mișc. Puteau fi buni pentru dinți, pentru reparații, pentru zile negre. Dar pentru prima dată după mulți ani tremuram nu de frică, ci de speranță. Am tăcut mult. Apoi m-am dus în bucătărie, mi-am turnat ceai și am spus aproape fără glas:
— Elena, ori acum, ori niciodată.
Când Mihai m-a sunat de pe drum, am vorbit ca de obicei: despre școală, despre ger, despre mașina vecinului care blocase iar intrarea. Nu i-am spus niciun cuvânt că a doua zi aveam să merg la o agenție de turism. N-ar fi înțeles. El însuși trăia de mult ca într-o cabină de camion: traseu, cursă, parcare, casă. Iar eu, dintr-odată, hotărâsem să ies de pe drumul acela.
În agenție mirosea a cafea și hârtie proaspăt printată. O fată tânără, cu ruj aprins, mi-a zâmbit:
— Vreți o vacanță liniștită sau ceva cu aventură?
M-am pierdut.
— Cred că… ceva cu aventură, am răspuns și m-am mirat singură.
Seara am scos valiza. Era veche, tocită, rămasă din vremurile când mergeam cu copiii la rude. Am scotocit după rochii pe care nu le mai purtasem de ani de zile. Una albastră, alta cu flori. Le-am probat și m-am privit mult în oglindă. La mine se uita o femeie obosită. Dar nu moartă. Vie. O femeie care, cândva, știa să viseze.
Aproape că n-am dormit. Vântul urla la geam, ceasul ticăia lent, parcă întinzând noaptea dinadins. În cap mi se învârteau gânduri: „Și dacă află Mihai? Și dacă se strică totul? Și dacă o să regret?” Dar neliniștea se amesteca cu sentimentul că urmează ceva mare. Ca și cum o ușă, încuiată toată viața mea, se întredeschisese în sfârșit.
Dimineața m-am trezit zâmbind. Pentru prima dată după mulți ani. În bucătărie era același ceainic, aceeași linoleum uzat, aceleași perdele. Dar totul părea altfel. Am spus încet:
— Plec la Dubai.