La cincizeci și cinci de ani, o femeie a adus pe lume doi copii gemeni. Ginerele ei a venit la maternitate ca să o felicite, însă în clipa în care s-a aplecat peste pătuțurile nou-născuților, a observat pe pielea lor un semn din naștere. Același pe care îl purta și el. Bărbatul, zdrobit de groază, a rămas câteva secunde fără să mai știe cum se respiră.
Aerul gros din secția de maternitate, îmbibat cu mirosul aspru de dezinfectant și de curățenie sterilă, părea pentru Andrei aproape o substanță pe care o putea atinge. Se oprise lângă ușile grele de la intrare, simțindu-se straniu de nelalocul lui. În mâini ținea un buchet mare de crizanteme albe — flori prea reci, prea solemne, aproape oficiale, dar tocmai acestea îi plăcuseră întotdeauna soacrei lui, Maria Georgescu. Ziua aceea apucase deja să răstoarne ordinea obișnuită a familiei, împărțind rudele între cei care priveau întâmplarea ca pe o minune și cei care o numeau, fără ocolișuri, o nebunie.
La vârsta la care cele mai multe femei se gândesc la nepoți, nu la scutece, Maria Georgescu făcuse un pas pe care mulți l-ar fi considerat imposibil. Născuse gemeni. Un băiat și o fată — „perechea completă din prima”, glumiseră zâmbind medicii de la recepție. Pentru medicină, era un caz rar, dovada încăpățânată a tehnologiei moderne și a rezistenței neașteptate a trupului omenesc. Pentru vecinii din satul de vacanță de lângă Snagov, era subiectul perfect de șoapte. „La cincizeci și cinci de ani și iar cu copii mici? Asta nu mai e curaj, e rătăcire”, murmurau ei pe la colțuri. Andrei însă alesese să tacă. O vedea pe Ioana, soția lui, cât era de fericită. Crescuse singură la părinți și își dorise toată viața un frate sau o soră. Acum, după ce trecuse bine de treizeci de ani, dorința aceea se împlinea într-un fel ciudat, prin propria ei mamă.
— Domnule, de ce stați în ușă ca împietrit? Intrați, dar nu lungiți vizita! — vocea tăioasă a asistentei de gardă îl smulse pe Andrei din gânduri. — Lăuza e epuizată, aveți cel mult zece minute. Și puneți halatul. Nu suntem în curtea de la țară.
Andrei își trase în tăcere peste umeri halatul subțire de plastic, care foșnea neplăcut la fiecare mișcare, apoi intră în salon. Maria Georgescu stătea întinsă pe patul înalt de spital. Arăta stoarsă de puteri: pielea îi era uscată, cenușie, parcă făcută din hârtie veche, iar sub ochi i se adânciseră umbre grele. Totuși, privirea îndreptată spre cele două leagăne transparente de lângă fereastră avea o expresie pe care Andrei nu i-o mai văzuse niciodată — un triumf matern aproape poruncitor, o bucurie încordată, ca o victorie smulsă cu dinții.
— Intră, Andrei, — spuse ea încet, abia mișcând capul. — Uită-te la ei. Uită-te bine ce fericire e aici.
Andrei făcu doi-trei pași, așeză buchetul pe noptieră — Maria nici măcar nu se uită spre flori — și se aplecă deasupra primului leagăn. Înăuntru dormea un ghemotoc rozaliu, din care se vedea chipul mototolit al unei fetițe. Dormea adânc, cu pumnii minusculi strânși, de parcă se pregătea deja să-și apere locul în lume. „Forța unei mame poate fi înspăimântătoare”, îi trecu lui prin minte. Apoi se întoarse spre al doilea leagăn, unde dormea băiețelul. Era puțin mai mare decât sora lui și își mișca neliniștit buzele prin somn.
Andrei se aplecă mai aproape, vrând să-i deslușească trăsăturile noului membru al familiei, și atunci inima parcă i se desprinse din piept. Pe gâtul pruncului, ceva mai jos de urechea stângă, se vedea limpede un semn din naștere. Neregulat, cu margini ciudate, cam cât o monedă mică. În capul lui Andrei bubui ceva ca o explozie. Același semn. Întocmai același. În același loc îl avea și el de când se născuse. Fără să-și dea seama, își duse mâna la propriul gât și simți sub degete cum îi zvâcnește nebunește vena.
Salonul începu brusc să se clatine în fața ochilor lui. Pereții se învârtiră lent, aerul deveni fierbinte și greu, ca și cum ar fi fost prins într-o ceață groasă, lipicioasă. Nu mai putea trage aer în piept. Se agăță de spătarul unui scaun ca să nu se prăbușească, iar degetele i se albiră de încordare.
— Andrei? Ce ai pățit? Ești alb ca varul! — glasul soacrei îi ajunse la urechi înfundat, ca de foarte departe.
— Nimic… doar… e prea cald aici, — reuși el să spună cu greu, retrăgându-se spre ușă.
Aproape că fugi pe coridor, fără să mai audă chemările îngrijorate din urma lui. Sprijinit cu spatele de faianța rece, Andrei înghițea aerul cu gura deschisă. În fața ochilor îi începură să curgă, ca niște cadre dintr-un film vechi, întâmplările acelei seri pe care, în ultimele nouă luni, încercase cu disperare să o șteargă din minte.
Fusese vară. Ziua Ioanei, petrecută la casa de vacanță a părinților ei. Seara începuse banal, aproape vesel: mici pe grătar, vin de casă, urări, râsete. Maria era atunci neobișnuit de însuflețită. Într-o rochie subțire de vară, cu părul desfăcut pe umeri, părea aproape fără vârstă — vie, caldă, plină de o energie pe care nu apucase niciodată să o cheltuiască. Petre Georgescu, soțul ei și tatăl Ioanei, băuse mai multă țuică decât ar fi trebuit și adormise în hamac înainte să apară primele stele. Ioana plecase în oraș: trebuia să pregătească un seminar important pentru dimineață și promisese că se întoarce în zori.