Elena rămase nemișcată lângă masa din bucătărie, cu ochii pironiți pe brățara mică de plastic prinsă de încheietura bebelușului. Becul agățat în tavan se legăna ușor din pricina curentului, iar în casă se lăsase o liniște atât de apăsătoare, încât se auzea până și respirația grea a lui Mihai.
Femeia se uită din nou la rândul scris pe etichetă, iar un frig ascuțit îi străbătu tot trupul.
— Nu… nu are cum să fie adevărat… — șopti ea, aproape fără glas.
Mihai își încruntă sprâncenele.
— Ce scrie acolo?
Elena ridică încet privirea spre soțul ei. Ochii îi erau mari, tulburați de spaimă.
— Numele mamei… aici este trecut numele surorii mele.
Bărbatul încremeni.
— Care soră?
— Irina…
Dintr-odată, bucătăria păru prea mică, prea fierbinte, prea lipsită de aer. Mihai își amintea foarte bine numele acela. Irina era sora mai mică a Elenei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în împrejurări pe care nimeni nu reușise să le lămurească. O căutase tot satul: veniseră polițiști, vecinii fuseseră întrebați pe rând, pădurea și malul râului fuseseră scotocite. Dar fata parcă intrase în pământ.
După o lună, lângă apă îi găsiseră geaca.
Atunci toți au crezut că Irina se înecase.
Elena se lăsă greu pe scaun.
— Data nașterii… e trecută ziua de azi… — rosti ea cu voce tremurată. — Dar nu se poate. Iri a dispărut acum trei ani…
Copilașul începu să plângă încet. Mihai îl luă cu grijă în brațe și îl legănă stângaci.
— Poate e doar o coincidență?
Elena clătină capul brusc.
— Nu. Scrie clar, cu tot numele: „Irina Maria Dumitrescu”. E ea.
Deodată, afară se auzi poarta trântindu-se puternic. Amândoi tresăriră.
Mihai ajunse din câțiva pași la fereastră și privi în curte.
Nimeni.
Doar vântul mișca mărul bătrân.
— Nu-mi place deloc ce se întâmplă, — murmură el. — Copilul nu a fost lăsat degeaba în cimitir.
Elena nu răspunse. În minte îi năvăliră, unul după altul, lucruri petrecute cu trei ani înainte. Pe atunci, Irina era altfel — veselă, plină de lumină, gălăgioasă, mereu cu râsul pe buze. Bărbații din sat își pierdeau capul după ea. Dar într-o seară târzie venise la sora ei plângând în hohote și spusese o frază ciudată:
„Dacă pățesc ceva, să nu ai încredere în nimeni.”
Atunci Elena crezuse că Irina se certase cu vreun pretendent.
După o săptămână, sora ei dispăruse.
Bebelușul scânci iar. Elena îl luă încet în brațe. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi, atent, grav, de parcă înțelegea tot ce se petrecea în jurul lui.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Mihai trase aer în piept.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Dar Elena răspunse pe neașteptate, tăios:
— Nu!
Bărbatul se uită la ea uimit.
— De ce?
Ea se opri, căutându-și cuvintele.
— Pentru că… dacă Irina trăiește… poate că tocmai oamenii de care se temea o caută.
În clipa aceea cineva bătu puternic în ușă.
Trei lovituri grele.
Elena scoase un țipăt scurt.
Mihai se apropie încet de ușă.
Bătaia se repetă.
Apoi, de dincolo de prag, se auzi glasul răgușit al unui bărbat:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit în miez de noapte
În casă se așternu o tăcere grea, aproape sufocantă.
Mihai stătea lângă ușă, fără să îndrăznească să atingă clanța. Elena strângea pruncul la piept cu amândouă brațele, ca și cum simțea că, dacă îl va da, se va întâmpla ceva îngrozitor.
Loviturile se auziră din nou.
Mai rar.
Mai apăsat.
— Deschideți de bunăvoie, — răsună iar vocea aspră. — Știm că pruncul e la voi.
Mihai stinse repede lumina din bucătărie. Casa se scufundă pe loc într-o penumbră groasă. Numai candela din colțul cu icoana pâlpâia slab, cu o lumină roșiatică.
— Tăcere… — șopti el.
Elena aproape că nu mai respira.
De afară se auziră pași. Cineva mergea încet pe lângă ferestre. Scândurile prispei scârțâiră. Apoi omul se opri chiar în dreptul geamului de la bucătărie.
Mihai se uită cu mare grijă pe după perdea și simți cum i se ridică părul pe ceafă.
În curte se aflau doi bărbați îmbrăcați în haine închise la culoare. Unul era înalt și slab, celălalt îndesat, cu o șapcă trasă până aproape de ochi. Întunericul le ascundea fețele.
— Cine sunt?.. — întrebă Elena abia auzit.
Mihai dădu din cap că nu știe.
Dar, peste o clipă, privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce e?
— Cred că îl cunosc pe unul dintre ei.
Elena păli.
— Pe cine?
Mihai înghiți în sec.
— Pe cel înalt… seamănă cu Radu.
Numele căzu între ei ca o lovitură.
Radu Călinescu fusese cândva polițistul de post. El cercetase, cu trei ani în urmă, dispariția Irinei. Pe atunci, oamenii din sat îl considerau un om cinstit. Apoi, brusc, își dăduse demisia și dispăruse și el.
De afară se auzi iar vocea:
— Aveți un minut. După aceea intrăm noi.
Elena legăna copilul cu mișcări nervoase. Pruncul se liniști deodată și își întoarse privirea spre ușă. Degețelele lui mici îi strânseră mai tare mâneca bluzei.
— Mihai… mi-e frică…
Bărbatul merse repede la dulap și scoase vechea pușcă de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ai înnebunit?!
— Și ce vrei să fac? Să le dau copilul?!