Andreea reuși să-l adoarmă pe Matei abia aproape de două și jumătate. Băiețelul îi strângea degetul cu palma lui fierbinte, iar de fiecare dată când ea încerca să se ridice încet, începea să scâncească sfâșietor. O durea mijlocul de parcă cineva îi scosese coloana, o răsucise și o pusese la loc strâmb. Trecuse un an de la nașterea grea, iar doar de puțin timp începuse să doarmă noaptea câte patru ore legate.
Ieși fără zgomot din camera copilului și se sprijini o clipă de peretele holului. Liniștea din apartament părea atât de subțire și fragilă, încât orice mișcare neatentă ar fi putut-o sparge. Andreea intră în bucătărie și porni fierbătorul. Erau singurele treizeci de minute din zi în care putea, pur și simplu, să respire.
În același timp, în celălalt capăt al Bucureștiului, Radu stătea la cantina firmei, în pauza de prânz, împreună cu Mihai. În jur se amestecau voci, miros de chiftele încălzite și pâine ușor arsă.
— Ai auzit? Irina mea a câștigat luna trecută mai mult decât mine, spuse Mihai, desfăcându-și sandviciul și lăsându-se mulțumit pe spătarul scaunului. Face manichiură acasă, are programări pe trei săptămâni înainte. Și asta cu copil mic în brațe.
— Serios? ridică Radu sprâncenele, surprins.
— Da, frate. Pe bune.
— Am văzut, mormăi Radu și își coborî privirea în farfurie.
— Dar Andreea ta? întrebă Mihai firesc, ca și cum ar fi vorbit despre vreme.
— Ce să facă Andreea? Radu împinse mâncarea deoparte. Stă acasă. Doarme copilul, doarme și ea. Mănâncă băiatul, mănâncă și ea. Ăsta e tot programul.
— Atunci spune-i direct. Bărbătește, ridică Mihai din umeri. Și Irina se plângea la început: că e obosită, că are copil, că o doare spatele. Dar i-am explicat simplu: vrei să fii respectată, aduci bani în casă. Și a mers.
Radu nu răspunse nimic, dar vorbele lui Mihai i se înfipseră în minte ca o așchie. Le întoarse pe toate părțile tot restul zilei, apoi încă o dată, în metrou, pe drumul spre casă. Iar când cheia se răsuci în yală, în el fierbea deja totul.
Andreea îl întâmpină în bucătărie. Matei se târa pe covorul din sufragerie, agățându-se de piciorul canapelei. Ea tăia legume pentru tocăniță, mișcându-se repede și obișnuit: cu un ochi la aragaz, cu celălalt spre ușa prin care apărea când și când creștetul băiatului.
— Bună, spuse ea, întorcându-se și zâmbind obosită. Imediat e gata cina, mai durează vreo douăzeci de minute.
— Stai jos, zise Radu fără să zâmbească. Rămase în prag cu aerul unui om care își repetase deja discursul pe drum.
— S-a întâmplat ceva? Andreea lăsă cuțitul din mână și își șterse palmele de prosop.
— S-a întâmplat că eu duc singur familia asta în spate. Mă trezesc la șase dimineața, mă întorc aproape la șapte seara. Eu aduc banii. Tu ce faci?
— Radu, am grijă de fiul nostru. Are un an. Nici măcar nu merge bine încă.
— Și asta ce înseamnă? Că ai motiv să nu faci nimic toată ziua? Irina lui Mihai, cu copil la fel de mic, câștigă mai mult decât bărbatul ei. Nevasta lui Sorin face torturi la comandă. Tu? Tu ce faci?
Andreea se așeză încet pe scaun. Mai auzise discuții de felul acesta. De obicei se terminau cu nemulțumirile lui și tăcerea ei. Dar în seara aceea, în vocea lui era altceva.
— Radu, salariul tău ne ajunge. Nu murim de foame, nu suntem la pământ. Mă întorc la serviciu când Matei mai crește puțin.
— Când mai crește? Adică atunci când? Peste cinci ani? Peste zece? Când o să fii lipită definitiv de canapea?
— Am treizeci și unu de ani, spuse Andreea, iar glasul îi tremură pentru o secundă, dar se stăpâni. Am născut acum un an. Am avut complicații grele. Abia acum încep să-mi revin.
— Toate femeile nasc, aruncă Radu, ca pe o piatră. Și toate își revin după aceea. Doar că nu toate se ascund ani la rând în spatele copilului.
— Tu chiar numești copilul nostru o scuză?
— Eu spun lucrurilor pe nume. Te-ai lenevit, Andreea. Îți convine să stai pe banii mei și să faci pe eroina fiindcă schimbi scutece.
Andreea îl privi nemișcată. Fără lacrimi. Fără izbucniri. Era doar obosită să mai explice. Obosită să dovedească faptul că o zi întreagă cu un copil de un an nu e odihnă. Că spălatul, gătitul, hrănitul, băița, nopțile fără somn și durerea continuă din trup înseamnă tot muncă. Muncă adevărată. Fără weekenduri, fără concedii, fără mulțumiri.
— Bine, spuse ea încet.
— Ce înseamnă „bine”? se încruntă Radu.
— Bine. O să mă angajez. De mâine încep să caut.
Radu se așteptase la ceartă. La lacrimi, scuze, reproșuri. În schimb auzise un singur cuvânt, rostit liniștit. Și, ciudat, cuvântul acela nu-l bucură, ci îl puse pe gânduri.
— Perfect, spuse el forțat. Era și timpul.
Andreea se ridică, luă din nou cuțitul și continuă să taie legumele. În seara aceea nu mai spuse nimic. Când Matei începu să plângă în cameră, îl luă în brațe, îl legănă, îl sărută pe fruntea caldă și se gândi: „Așa deci. Bine. Dacă așa vrei, așa va fi.”
După patru zile, Andreea îi spuse:
— Mi-am găsit serviciu. Încep luni.
— Unde? Radu lăsă telefonul din mână.
— La „Briza”. Îți amintești, lucram acolo înainte să nasc. La bar. M-au primit imediat.
— Stai puțin. Ăla e restaurant. Au ture de noapte?
— Două zile lucrez, două sunt liberă. În timpul săptămânii până la unu noaptea, în weekend până la trei.
— Îți bați joc de mine? Radu sări în picioare. Vrei să stai la bar până la trei dimineața, în timp ce fiul nostru e acasă?
— Tu ai vrut să muncesc, răspunse Andreea egal. O să muncesc.
— Eu vorbeam de un serviciu normal! Ziua! Ceva decent!
— Decent înseamnă manichiură acasă, ca Irina? Sau torturi cu căruciorul lângă cuptor, ca soția lui Sorin? Radu, e singurul loc unde mă așteaptă și unde pot câștiga cât de cât bine. Sau credeai că mă duc să împart pliante la metrou pe doi bani?
— Credeam că o să găsești ceva… nu atât de rușinos.
— Rușinos, repetă Andreea și râse scurt. Acum o săptămână eram leneșă, azi sunt rușinoasă. Hotărăște-te.
Radu tăcu. Simțea că discuția îi aluneca printre degete. Andreea vorbea calm, însă în calmul ei apăruse ceva nou. Nu frică. Nu supărare. Hotărâre.
— Și pe Matei cine îl culcă?
— În serile în care lucrez, tu. Mama o să-l ia ziua, când trebuie să dorm înainte de tură. Am aranjat deja tot.
— Ai decis totul fără mine?
— Nu, Radu. Tu ai decis pentru mine. Eu doar am făcut ce mi-ai cerut.
Prima tură a Andreei fu pentru Radu o lovitură zdravănă. Matei refuza cu încăpățânare să adoarmă fără mama lui. Țipă până răguși, se arcui, azvârli pătura. Radu îl purtă patruzeci de minute prin casă, până îl durură umerii. Apoi îi schimbă scutecul, iar băiatul reuși să-i ude mâna. După aceea încălzi terciul, din care jumătate ajunse pe podea. La miezul nopții, Radu stătea în bucătărie atât de epuizat, de parcă descărcase vagoane o seară întreagă.
Andreea se întoarse la unu și douăzeci. Își scoase geaca, aruncă o privire în camera copilului — Matei dormea de-a curmezișul pătuțului. Îi potrivi pătura și se duse la baie. Radu o aștepta în hol.
— Cum a fost?
— Bine. Bacșișul a fost bun, răspunse ea și închise ușa băii.
După o săptămână, Radu îl sună pe Mihai.
— Chiar lucrează până la trei dimineața, spuse el cu voce sfârșită. Eu sunt ca un condamnat: ziua birou, seara scutece, biberoane, plâns fără oprire. Parcă am două servicii acum.
— Păi interzice-i, spuse Mihai nepăsător. Ești bărbatul ei. Îi zici: gata, demisionezi.
— Eu am trimis-o acolo, Mihai. Eu.
— Și ce? Te-ai răzgândit. Ai voie.
— Nu înțelegi. S-a schimbat. Nu mai întreabă. Nu se mai sfătuiește. Ieri a venit și a pus bani pe masă. Ai ei. A spus că de luna asta avem buget separat.
— Buget separat?! fluieră Mihai.
— S-a scos complet de pe cheltuiala mea. Își cumpără singură mâncare, haine, tot ce îi trebuie. Și știi ce e cel mai neplăcut? Îi ajunge. Cu bacșișuri, câștigă aproape cât mine.
— Frate, asta deja…
— Asta nu mai e familie, Mihai. E conviețuire.
Trecuse o lună. Radu o privea pe Andreea pregătindu-se de tură. O bluză nouă, părul aranjat cu grijă, o brățară fină la încheietură — cadou pe care și-l făcuse singură din primul salariu. Se mișca prin casă ușor, sigur, de parcă ar fi crescut câțiva centimetri.
— Andreea, stai puțin.
— Trebuie să plec în douăzeci de minute.
— Vreau să vorbim serios.
Ea se opri lângă oglinda din hol și se întoarse spre el. Nu furioasă. Nu iritată. Doar aștepta liniștită.
— Întoarce-te, spuse Radu, aproape fără aer. Întoarce-te acasă. Adică renunță la serviciu. Am greșit. Am nevoie de soția mea. Matei are nevoie de mama lui aproape. Normal, omenește, ca înainte.
— Ca înainte cum? Când mă făceai leneșă?
— M-am aprins. Recunosc.
— Nu te-ai aprins, Radu. Așa ai gândit. Și Mihai al tău a gândit la fel. Și tot clubul vostru de soți nedreptățiți de la cantină a gândit la fel.
— De unde știi tu…
— Crezi că sunt surdă? Când vorbești cu Mihai la telefon prin perete, aud fiecare cuvânt.
Radu se înroși. Andreea își îndreptă brățara și îl privi drept în ochi.
— Nu mă întorc. Pentru prima dată în doi ani, îmi este bine. Câștig bani. Simt că sunt din nou eu, nu o anexă a aragazului, a mașinii de spălat și a pătuțului de copil. Sunt apreciată. Mi se spune „mulțumesc”. Tu n-ai făcut asta nici măcar o dată într-un an întreg.
— Bine, înghiți el greu. Am înțeles.
Andreea dădu din cap și se întoarse spre ușă. Radu o privi plecând și simți cum îi fuge pământul de sub picioare. Acel „bine” era același cuvânt pe care ea îl rostise atunci, în bucătărie. Și din nou însemna: te-am auzit. Atât.
După trei zile, Radu deschise iar discuția. De data aceasta mai aspru.
— Eu nu pot trăi așa. Vii noaptea, miroși a parfumuri străine, a alcool, și te bagi în pat lângă mine ca și cum ar fi ceva normal.
— Lucrez la bar, Radu. Oamenii comandă băuturi. Eu le pregătesc. Mirosul de parfum e mirosul sălii, nu al unui bărbat anume.
— Și eu trebuie să cred asta?
Andreea se întoarse încet către el.
— Nu ai încredere în mine?
— Cum să am încredere într-o femeie care servește bărbați beți până la trei dimineața?
Palma fu scurtă și sonoră. Andreea îl lovi cu mâna deschisă o singură dată, precis, fără gesturi teatrale. Capul lui Radu se întoarse într-o parte. Își duse mâna la obraz și rămase încremenit, privind-o cu ochii mari.
— Să nu îndrăznești. Nici măcar să nu te gândești la asta, spuse Andreea, iar vocea nu îi tremura. Am tăcut când m-ai numit leneșă. Am tăcut când ai șters cu buretele fiecare zi a mea cu fiul nostru. Am tăcut când m-ai comparat cu nevestele altora. Dar să mă acuzi de așa ceva — nu. Asta nu îți permit.
Radu nu spuse nimic. Obrazul îi ardea. Ar fi vrut să răspundă, însă cuvintele i se blocaseră undeva între jignire și rușine.
— Plec la tură, zise Andreea, luându-și geanta. Matei a mâncat, terciul e în frigider. Scutecele sunt pe raftul din baie. Te descurci.
Ușa se închise.
Radu rămase câteva minute în hol. Apoi scoase telefonul și îl sună pe Mihai.
— Mihai, m-a lovit.
— Ce?!
— Peste față. Cu palma.
— Păi n-o să-i permiți unei femei să…
— Am meritat-o, spuse Radu încet și se miră singur de propriile cuvinte. I-am spus o mizerie. Am acuzat-o că se distrează cu alții la muncă.
— Și acum ce faci?
— Acum înțeleg că am pierdut-o. Și nu știu dacă se mai poate repara ceva.
Mihai tăcu un timp.
— Ascultă, poate ar trebui să pleci. Pentru o vreme. Las-o singură, să vadă cum e fără tine. Doar n-o să se descurce fără salariul tău. Și cu băiatul o ajuți și tu.
— Crezi?
— Sunt sigur. Femeile își revin repede când nu mai e bărbatul în casă. O săptămână și te cheamă singură înapoi.
Radu se gândi la asta două zile. A treia zi începu să-și strângă lucrurile.
Își punea cămășile într-o geantă de sport când Andreea se întoarse de la plimbare cu Matei. Băiatul stătea în cărucior, cu obrajii roșii de vânt și suzeta în gură. Andreea văzu geanta și se opri în pragul camerei.
— Pleci?
— Da, spuse Radu, trăgând fermoarul. Stau la Mihai o perioadă.
— Bine.
— Iar „bine”? Tu chiar simți ceva?
— Simt. Dar nu o să te rog să rămâi. Ești om matur.
— Nu-ți pasă? ridică el vocea. Eu plec, iar tu nici măcar nu reacționezi?
— Radu, tu nu pleci de la mine. Fugi dintr-o situație pe care ai creat-o singur. Ai cerut să muncesc — muncesc. Ai cerut să câștig bani — câștig. Acum nu-ți convine că mă descurc? Că nu plâng și nu te implor să rămâi?
— Eu vreau o familie normală!
— Iar eu vreau un soț normal. Unul care nu umilește, nu micșorează tot ce fac și nu fuge când soția lui devine mai puternică decât îi convine lui.
Radu apucă geanta.
— Fără mine n-o să reziști. Apartamentul, întreținerea, copilul. Vedem noi cum o să cânți peste o săptămână.
Andreea zâmbi abia vizibil, doar din colțul buzelor.
— Radu. Apartamentul e al tatălui meu. E trecut pe numele lui. A fost mereu așa. Tu ai locuit aici pentru că eu l-am rugat pe tata.
Radu îngheță pe loc.
— Ce?
— Apartamentul îi aparține tatălui meu. L-a luat pe numele lui înainte de nunta noastră, când noi doar ne întâlneam. Nu ți-am spus pentru că nu avusesem motiv. Acum motivul a apărut.
— Tu… ai ascuns intenționat asta? Ai pus totul la cale?
— Nu. Doar că nu mi-am pus niciodată toate cărțile pe masă în fața ta. Iar tu n-ai întrebat niciodată.
Radu stătea cu geanta în mână, iar toată siguranța lui se sfărâma ca tencuiala veche. Fusese convins că pleacă învingător. Crezuse că Andreea va alerga după el, îl va suna, va plânge, îl va ruga să se întoarcă. Dar ea stătea în fața lui cu fiul lor de un an în brațe și îl privea liniștit. Fără ură. Fără isterie. Cu acel calm pe care el îl confundase cu nepăsarea, dar care se dovedise a fi putere.
— Lui Matei o să-i fie dor de tine, spuse ea către spatele lui, când Radu făcu un pas spre ușă. Vino la el când vrei. E fiul tău. Asta nu se schimbă.
Ușa se închise în urma lui Radu.
Coborî scările, ieși în fața blocului și abia acolo își dădu seama că își pusese geaca pe dos. O întoarse, o încheie și îl sună pe Mihai.
— Mihai, pot veni la tine?
— Vino. Ce, a mers?
— Nu. Apartamentul e al tatălui ei. Nici măcar nu m-a ajutat să-mi fac bagajul.
Mihai tăcu mult timp. Apoi spuse:
— Ei… vino. Vedem noi.
Dar nu prea mai era ce să vadă. Andreea nu suna. Nu scria. Nu-l ruga să se întoarcă. A doua zi găsi o bonă — o femeie în vârstă din blocul de vizavi, care acceptă, pentru o sumă rezonabilă, să stea cu Matei în timpul turelor ei. Banii ajungeau: bacșișurile creșteau, Andreea era apreciată pentru rapiditate, grijă și zâmbetul care nu dispărea nici la trei dimineața.
Radu venea la Matei de două ori pe săptămână. De fiecare dată observa ceva nou: ba o jucărie pe care nu o cumpărase el, ba o carte pe care nu o alesese el. Andreea îl primea calm, îi oferea ceai, nu punea întrebări în plus. Iar de fiecare dată el se simțea musafir într-o viață care fusese cândva a lui — și pe care o distrusese singur.
Trecură opt luni.
Radu stătea în bucătăria lui Mihai. Irina plecase la o prietenă, iar Mihai prăjea ouă.
— Ai auzit noutatea? întrebă Mihai, fără să se întoarcă de la aragaz.
— Ce noutate?
— Andreea ta a fost promovată. Acum e adjunct de manager la „Briza”. Irina a aflat de la cineva, deja discută toate fetele.
Radu puse furculița pe masă.
— Adjunct de manager?
— Da. În același restaurant unde a început la bar. Într-un an — de la barmaniță la adjunct. Irina zice că i-au dat chiar și mașină de serviciu.
Radu se lăsă pe spătarul scaunului și privi tavanul.
— Tu spuneai că fără bărbat nu rezistă, zise el fără răutate, mai degrabă cu un zâmbet amar.
— Ei… m-am înșelat, ridică Mihai din umeri. Se mai întâmplă. Femeile sunt diferite.
— Se mai întâmplă, repetă Radu.
Radu închise telefonul și îl puse cu ecranul în jos. Rămase multă vreme așa — în fața farfuriei cu ouă prăjite pe care nu le putea înghiți, într-un apartament străin, într-o viață străină, care devenise acum singura lui viață.
Iar Andreea, în seara aceea, se întoarse acasă — în apartamentul tatălui ei — și rămase mult timp lângă pătuțul lui Matei, care crescuse. Băiatul dormea cu brațele întinse și zâmbea prin somn. Ea se aplecă, îl sărută la tâmplă și șopti încet:
— Am reușit, puiule. Noi doi am reușit.
Și pentru prima dată după un an și jumătate, Andreea nu mai simțea nevoia să demonstreze nimănui nimic. Nu mai trebuia să se justifice, să explice, să îndure sau să cerșească înțelegere. Își întinsese aripile — și nu mai avea de gând să le strângă la loc. Niciodată.
Iar Radu? Radu rămase acolo, în bucătăria lui Mihai. Bărbatul care îi ceruse soției imposibilul și primise, în cele din urmă, exact ceea ce meritase. Golul. Și ouăle prăjite reci din farfurie.