Concubina mea de patruzeci și doi de ani a refuzat să spele vasele, spunând că abia își făcuse manichiura. Atunci am început să iau cina în oraș, iar ei i-am lăsat o chiuvetă întreagă de farfurii nespălate.
Femeia cu care locuiam, în vârstă de patruzeci și doi de ani, a refuzat să strângă după ea în bucătărie, ascunzându-se în spatele unei manichiuri proaspete. Așa că am încetat să mai mănânc acasă, iar în urma ei a rămas un munte de vase murdare.
Meseria mea nu îngăduie ezitări, slăbiciuni sau soluții trase de păr. Sunt inginer-șef într-o companie care proiectează și construiește poduri. De hotărârile mele depinde ca mii de tone de oțel și beton să se transforme în structuri solide, capabile să suporte presiuni uriașe. Sunt obișnuit să gândesc în planșe, calcule, rezistența materialelor și termene stricte. Pe șantiere conduc oameni duri, greu de convins și greu de stăpânit, așa că, atunci când mă întorc seara în apartamentul meu spațios de lângă Dâmbovița, vreau să găsesc ordine, logică și respect reciproc.
Pe Camelia am cunoscut-o la o expoziție de arhitectură contemporană. Avea patruzeci și doi de ani. Îngrijită, elegantă, director artistic la o mică galerie privată. Vorbea frumos despre artă, se îmbrăca impecabil și lăsa impresia unei femei cu care se putea clădi o conviețuire calmă, comodă, matură. După șase luni, am hotărât să locuim împreună. Camelia și-a adus lucrurile la mine.
La început, viața de zi cu zi curgea destul de firesc. Amândoi munceam, cumpărăturile le făceam pe rând, seara ne uitam la filme. Dar spre sfârșitul celei de-a patra luni, Camelia a început să se schimbe vizibil. Am înțeles atunci că „gustul ei desăvârșit” cerea cheltuieli enorme, iar cuvântul „compromis” nu exista, de fapt, în vocabularul ei personal.
Momentul de ruptură a venit într-o marți cât se poate de obișnuită, pornită de la o banală tigaie murdară.
M-am întors de pe șantier pe la opt seara. Fusese o zi grea — turnaserăm beton la pilele unui pod, stătusem ore întregi în vânt și nu-mi doream decât mâncare caldă și liniște.
Când am intrat în bucătărie, m-am oprit în prag. Pe aragaz trona o tigaie cu grăsime uscată pe fund. În chiuvetă se ridica o grămadă de farfurii murdare de sos, cești cu resturi de cafea și urme întărite de ruj, furculițe, cuțite. Toate acelea rămăseseră încă din seara precedentă, peste care se adăugaseră vasele pe care Camelia le folosise dimineața și la prânz, fiindcă avusese zi liberă.
Camelia stătea la insula de bucătărie și răsfoia leneș o revistă lucioasă.
— Camelia, am spus eu, arătând cu bărbia spre chiuvetă. Parcă stabiliserăm ceva: cine are mai mult timp liber ține casa în ordine. Eu de două zile ajung aproape noaptea. De ce sunt vasele tot murdare?
Ea și-a ridicat privirea din revistă fără grabă. Și-a întins mâinile în față, cu unghiile lungi abia acoperite cu un roșu aprins.
— Radu, tu vorbești serios? Am ieșit de la salon acum două ore. Manichiura asta a costat cinci sute de lei. Design complex, apropo. Dacă bag acum mâinile în apă fierbinte cu detergent de vase, crapă gelul și mi se usucă pielea. Nici nu ating buretele.
— Pune-ți mănuși de cauciuc, i-am propus calm.
— Cu mănuși nu simt porțelanul! a spus ea, bosumflându-se copilărește. Și, în general, eu sunt femeie. Sunt făcută pentru frumusețe și inspirație, nu ca să frec grăsimea ta arsă. Tu ești bărbat — ridică-te și spală. Sau angajează o menajeră. La veniturile tale, ne putem permite fără probleme.
Mă uitam la ea și înțelegeam limpede: nu era doar lene. Era o verificare a limitelor. O explorare a terenului. Dacă atunci mă ridicam în tăcere la chiuvetă, a doua zi avea să refuze să pornească mașina de spălat pentru că își stricase coafura, iar poimâine mi-ar fi cerut șofer personal, fiindcă în taxiuri nu suporta mirosul odorizantului.
— Menajeră nu angajez, pentru că suntem doi adulți și suntem în stare să ne spălăm singuri câteva farfurii, am spus pe un ton egal. Vasele mele le spăl eu. Astea sunt ale tale.
— Atunci să stea acolo! a pufnit ea, întorcând iar pagina. Vedem cui îi cedează primul nervii.
— Vedem, am răspuns eu.
M-am întors, am ieșit în hol, mi-am luat geaca și am plecat să iau cina într-un restaurant bun cu specific balcanic, nu departe de casă. Așa a început dieta mea de restaurant.
Următoarele cinci zile au semănat cu un teatru al absurdului domestic.
Am încetat să mai mănânc acasă. Dimineața opream la o cafenea pentru un espresso tare și un croasant. La prânz mâncam pe șantier. Seara cinam la steakhouse-uri sau în trattorii italienești. Primeam mâncare gătită impecabil, servicii bune și mă întorceam acasă sătul, liniștit și perfect netulburat.
Camelia, după toate semnele, se așteptase să cedez încă din a doua zi.
Dar muntele din chiuvetă nu făcea decât să crească. Camelia comanda mâncare livrată, o punea în farfuriile mele — pentru că „statutul” ei nu-i permitea să mănânce din caserole de plastic — cina, apoi așeza vasele murdare peste tigaia aceea.
Până vineri, în bucătărie apăruse un miros acrișor, limpede, de resturi vechi. Chiuveta era blocată până la margine.