„Strânge-ți lucrurile, incubatorule… casa asta nu ți-a aparținut nici măcar o zi.”
Vocea doamnei Elena a tăiat aerul din Biserica Sfântul Elefterie din Cotroceni înainte ca preotul să termine rugăciunea deasupra sicriului soțului meu.
Stăteam lângă trupul lui Andrei, cu o palmă sprijinită pe burta mea de opt luni și cu cealaltă strângând mătăniile pe care mi le pusese în mână în ziua nunții noastre. Trecuseră doar patru zile de la accidentul de pe serpentinele Văii Prahovei. Patru zile de când un polițist venise la poarta vilei noastre din Primăverii ca să-mi spună că mașina lui Andrei se prăbușise într-o râpă.
Soacra mea, doamna Elena, nu mă primise niciodată cu adevărat în familie.
Pentru ea rămăsesem mereu „profesoara de la școala de stat”, fata din Ferentari care, printr-o întâmplare de neînțeles, ajunsese să poarte numele unei familii respectate. Fiica ei cea mică, Corina, mă privea cu aceeași răceală. Fiecare cină de familie devenea o umilință tăcută, îmbrăcată în fraze elegante: rochia mea era „cam modestă”, felul meu de a vorbi era „prea de cartier”, iar despre copil spuneau doar că sperau să semene „mai mult cu un Dumitrescu”.
Cât timp Andrei fusese în viață, nimeni nu îndrăznise să mă atingă.
Acum el zăcea într-un sicriu din lemn închis la culoare, acoperit cu crini albi, iar ele zâmbeau de parcă înmormântarea nu era o despărțire, ci încă o întâlnire de afaceri aranjată impecabil.
Doamna Elena s-a apropiat de mine ținând în mână un plic galben. Tocurile ei au bătut sec și rece pe marmura bisericii.
— Asta este adevărul, a spus ea, ridicând câteva foi ca să le vadă toți cei prezenți. Test ADN. Copilul acesta nu este al fiului meu.
Pentru o clipă, aerul mi s-a oprit în piept.
În jurul meu au început șoaptele. Oameni de afaceri, politicieni, rude, angajați apropiați ai familiei — toți s-au întors spre mine ca și cum tocmai fusesem prinsă vinovată de o crimă.
— Nu este adevărat, am reușit să spun, dar glasul mi s-a frânt.
Doamna Elena a râs încet.
— Fiul meu a murit, dar prost n-a fost. Știam de mult ce fel de femeie ești. O vânătoare de bani. O nimeni care a încercat să-l lege de ea cu un copil făcut cu altcineva.
Corina a făcut un pas spre mine. Înainte să pot reacționa, m-a prins de mâna stângă. Unghiile ei mi s-au înfipt dureros în piele.
— Nici asta nu-ți aparține.
Mi-a smuls verigheta atât de brutal, încât mi-a zgâriat degetul. Inelul i-a căzut în palmă ca un trofeu.
— Uitați-vă la ea, a spus Corina, arătând verigheta celor din biserică. Văduvă, săracă și gravidă cu bastardul altuia.
Picioarele îmi tremurau. Am simțit cum fiul meu se mișcă în mine, de parcă și el auzea toată cruzimea lor.
Doamna Elena a așezat hârtiile false direct pe sicriul lui Andrei și s-a aplecat spre mine.
— Astăzi pleci din casă. Conturile sunt deja blocate. Mașinile, proprietățile, compania… totul se întoarce la familia adevărată.
Priveam sicriul, rugându-mă să mă trezesc din coșmarul acela. În dimineața plecării lui, Andrei îmi spusese o frază ciudată.
— Orice s-ar întâmpla, ai încredere în Radu. Am pregătit totul.
Radu era avocatul lui.
Dar Radu nu era acolo.
Doamna Elena a ridicat mâna și le-a făcut semn celor doi agenți de pază.
— Scoateți-o de aici, înainte să-și continue spectacolul.
Atunci ușile mari ale bisericii s-au deschis brusc.
Sunetul a fost atât de puternic, încât toată lumea a încremenit.
Pe culoarul central mergea un bărbat în costum gri. Era Radu Marinescu, avocatul lui Andrei. În urma lui veneau doi oameni, fiecare purtând câte o servietă neagră și un monitor portabil.
Vocea lui a răsunat ferm și rece.
— Conform instrucțiunilor stricte lăsate de domnul Andrei Dumitrescu, slujba nu va continua până când această înregistrare nu va fi prezentată.
Doamna Elena a zâmbit cu superioritate, de parcă era sigură că urma să fie un ultim omagiu adus fiului ei.
Dar când chipul soțului meu a apărut pe ecran și el a rostit prima propoziție, soacra mea a albit.
Nu puteam să cred ce urma să se întâmple.
Imaginea lui Andrei a umplut ecranul din fața altarului.
Nu era un film obișnuit de rămas-bun. Nu se auzea muzică tristă, nu apăreau fotografii de familie, nu erau amintiri tandre. Andrei stătea în biroul lui, purtând aceeași cămașă albastră în care îl văzusem cu două zile înainte de moarte. Avea fața obosită, umbre adânci sub ochi, însă privirea îi era limpede și hotărâtă.
— Dacă vedeți această înregistrare, a spus el, înseamnă că n-am mai ajuns viu la propria mea înmormântare.
O liniște grea s-a lăsat peste biserică.
Mi-am dus mâna la gură. Să-l văd atât de aproape și, în același timp, atât de imposibil de atins era de nesuportat.
În filmare, Andrei a inspirat adânc.
— Mai întâi vreau să-i vorbesc soției mele, Ana. Iubirea mea, iartă-mă că nu ți-am spus totul. N-am vrut să te sperii. Dar de câteva săptămâni știu că se întâmplă ceva rău.
Doamna Elena și-a strâns buzele. Zâmbetul Corinei s-a șters.
— Fiul nostru este al meu, a continuat Andrei. Am trei teste de paternitate, făcute în trei laboratoare diferite. Toate sunt valabile juridic și autentificate la notar.