Am cincizeci și unu de ani. S-ar zice că la vârsta asta o femeie ar trebui să fie cumpătată, atentă, cu destulă experiență de viață și cu un fel de senzor interior pentru oamenii dubioși. Cel puțin eu eram convinsă că senzorul meu funcționează.
Apoi am acceptat să merg la Mircea, la casa lui de la țară.
Acum, când îmi amintesc, încă mă mir de mine. Nu pentru că ce s-a întâmplat ar semăna cu un film de groază. Nu. Tocmai asta a fost partea cea mai neplăcută: totul părea absolut obișnuit. Fără beciuri întunecate, fără topoare, fără fulgere la fereastră. Doar niște oameni adulți, o zi liberă, o casă în afara orașului, mâncare pe masă, conversații. Și, în mijlocul acestei normalități, am simțit dintr-odată, foarte limpede, că mi-e frică.
De fapt, totul începuse cu mesaje.
Mircea era cu trei ani mai mare decât mine. Avea cincizeci și patru. Divorțat, cu o fiică adultă care locuia separat. Lucra ca inginer, parcă într-o firmă de proiectare. Îmi scria îngrijit, fără prostii de genul „bună, frumoaso” și fără buchete de inimioare. Nu grăbea lucrurile. Nu se băga din prima în sufletul meu. Nu îmi spunea „fetițo”, iar pentru asta îi eram recunoscătoare separat. La vârsta noastră, când un bărbat aproape necunoscut îți spune „fetițo”, sună de parcă ar fi ieșit fie dintr-un curs ciudat de seducție, fie dintr-o telenovelă ieftină.
Mă întreba des despre cărți, despre serviciu, despre mama. În perioada aceea aveam grijă de mama după o operație, iar el vorbea despre asta calm, omenește. Nu arunca acel „țineți-vă tare” spus din obligație, ci îmi scria normal: „E greu. Dar să nu uitați nici de dumneavoastră.” Atunci mi-am spus: uite, un bărbat matur. Nu un băiat cu vânt prin cap. Nu un palavragiu îndrăgostit de propria voce. Nu un vânător de aventuri. Doar un om liniștit, serios, de încredere.
După vreo două săptămâni, mi-a propus să ne vedem la o cafenea. Am stat cam o oră. A venit într-o cămașă curată, mirosea a apă de colonie obișnuită, nu dulceagă. Vorbea încet. I-a spus chelneriței „mulțumesc” firesc, fără aroganță. Asculta atent. M-am surprins chiar relaxându-mă lângă el.
Au mai urmat două întâlniri. O plimbare prin parc, cafea la pahar, discuții despre casa de la țară. Îmi povestea că avea o căsuță în afara Bucureștiului, veche, rămasă de la părinți. Mie îmi place pământul. Nu fanatic, desigur, dar pot să plivesc o brazdă cu plăcere, dacă apoi nu mă obligă nimeni să mă laud cu asta. Mircea spunea că avea mărar, mere, coacăze. Îmi arăta fotografii: o verandă din lemn, o masă veche, liliac lângă gard, pisica vecinilor pe trepte.
Și, într-o zi, mi-a spus:
— Adriana, veniți sâmbătă. Stăm pur și simplu la aer curat. Fac pește la cuptor. Vă pot lua de la gară, de acolo e foarte aproape.
Nu am acceptat imediat. Totuși, casă la țară. Un bărbat. În afara orașului. Da, am cincizeci și unu de ani, dar pericolul nu verifică data nașterii din buletin.
Am spus:
— Mă mai gândesc.
El a zâmbit liniștit:
— Sigur. Înțeleg. În vremurile astea, prudența chiar nu e niciodată în plus.
Și tocmai acel „înțeleg” m-a cucerit. Pricepeți? Nu s-a supărat. Nu a început să pună presiune. Nu m-a întrebat cu reproș: „Cum, nu aveți încredere în mine?” Iar pentru mine acesta a fost mereu un semn important. Nu mai eram o fetiță ca să merg acolo unde cineva încearcă de la început să-mi răsucească brațele cu propria lui ofensă.
Toată săptămâna am stat pe gânduri. Prietena mea, Ruxandra, mi-a spus:
— Trimite-mi adresa. Și sună-mă când ajungi. Și nu bea.
Am râs:
— Rux, oricum aproape nu beau.
— Tocmai acel „aproape” nu ne trebuie. Îi știm noi pe intelectualii ăștia. Întâi discuții despre Nichita Stănescu, după aia: „Dar pe mine mă respecți?”
Am dat din mână, dar i-am trimis adresa. Și numărul lui Mircea.
Sâmbătă m-am pregătit mult. Mi-am pus blugi, o cămașă deschisă la culoare, o geacă subțire. Nu m-am aranjat ca pentru o cină elegantă, dar nici ca și cum m-aș fi dus să scot cartofi. Am cumpărat de la brutărie o plăcintă cu varză, pentru că mi s-a părut întotdeauna stânjenitor să merg în vizită cu mâna goală. Iar acest „stânjenitor” al meu avea să joace și el un rol. În viață am făcut multe lucruri tocmai din cauza lui. Mi-era stânjenitor să refuz. Mi-era stânjenitor să plec. Mi-era stânjenitor să spun că ceva mă deranjează. Dar cui îi era, de fapt, comod din cauza asta? Mie sigur nu.
Până la gară am mers cu trenul regio. Stăteam lângă fereastră, priveam verdele de mai și mă gândeam că poate mă ambalez singură degeaba. Până la urmă, o femeie adultă se duce la un bărbat adult, la țară. Nu în creierii munților. Telefonul era încărcat. Era lumină. În jur erau oameni.
Mircea m-a așteptat lângă gară. Mașina lui era veche, dar curată. A coborât, a deschis portbagajul, mi-a luat punga cu plăcinta.
— Cum a fost drumul?
— Bine.
— Astăzi arătați foarte bine.
A spus-o calm. Fără lipici. M-am și fâstâcit puțin.
Am mers cam un sfert de oră. La început, drumul trecea prin sat, apoi pe lângă o lizieră. El povestea că dimineață fusese după pâine, că vecinul pusese iar gardul strâmb, că mărul înflorea anul acesta incredibil. Îl ascultam și mă gândeam: chiar pare un om bun. Liniștit. De casă.