„Mă faci de râs”, a șoptit el, cu vocea tremurândă, ca un ecou rătăcit prin holul gol. Apoi mi-a interzis să mai apar la petrecerile lui de firmă.
— Iar vechiturile astea? Ioana, ți-am spus să golești balconul! Nu trăim într-un depozit de gunoaie!
Glasul lui Vlad m-a străpuns din capătul coridorului. Am tresărit, iar din coșul vechi, împletit din nuiele, au căzut câteva fire uscate de lavandă. Tocmai mă întorsesem de la casa de la țară, mica locuință rămasă de la părinții mei, și eram obosită, dar fericită: acolo încă simțeam viața proaspătă, adevărată.
— Vlad, nu sunt gunoaie, am murmurat, strângând crenguțele parfumate. Sunt amintiri. Voiam să fac săculeți pentru dulapuri.
— Săculeți? a pufnit el, trecând în sufragerie, unde și-a desfăcut cravata scumpă de mătase și a aruncat-o pe canapea. Dulapurile noastre miros deja a balsam de rufe de lux. Nu mai aduce în casă sufletul ăsta de la țară. Mâine cheamă oameni să ia tot de pe balcon și să arunce lucrurile alea.
Am strâns lavanda în palmă. Mirosea a copilărie, a vară, a mâna mamei. Pentru el era doar mizerie. Am intrat tăcută în bucătărie și am pus ibricul pe foc. Să mă cert n-avea rost; de ani întregi discuțiile noastre se terminau la fel. Vlad, ajuns sus în afacerile cu construcții, se temea de tot ce-i amintea de începuturile simple. Își ridicase o fortăreață din bani, statut și luciu, în care nu încăpeau coșuri vechi și plante uscate.
Mă obișnuisem ca părerea mea să nu conteze când se alegea mobila, ca prietenele mele profesoare și doctorițe să nu mai fie invitate, fiindcă „nu se potriveau cu formatul”. Acceptasem rolul de soție frumoasă, dar mută, umbra potrivită lângă un bărbat de succes. Numai că uneori, ca atunci, în mine se ridica o împotrivire grea, fără glas.
La cină, Vlad era bine dispus și povestea despre aniversarea holdingului.
— Am închiriat sala mare de la Centrul de Conferințe din București. Vin investitori, parteneri, poate trece și primarul. Muzică, program, oameni cunoscuți. Evenimentul monden al anului!
Am dat din cap și mi-am imaginat cum voi scoate rochia mea bleumarin, cea cumpărată de el din București, cum voi alege pantofii și îmi voi face părul la salon. Serile acelea încă mă atrăgeau: sentimentul că aparțin puțin strălucirii lui, privirea mândră cu care mă prezenta: „Soția mea, Ioana”.
— Mă gândeam deja ce să port, am zâmbit. Poate rochia bleumarin?
Vlad a lăsat furculița jos. Ochii i s-au răcit brusc, atenți și tăioși.
— Ioana, a început rar, trebuie să vorbim. De fapt… tu nu vei veni.
Furculița mi-a rămas suspendată.
— Cum să nu vin? am întrebat, convinsă că n-am auzit bine. De ce?
— Pentru că e un eveniment important, a spus apăsat. Vor fi oameni serioși acolo și nu-mi pot risca reputația.
Ceața din mintea mea s-a risipit, lăsând loc unei spaime reci.
— Nu înțeleg. Ce legătură are reputația ta cu mine?
A oftat, de parcă îi explica unui copil.
— Ești o soție bună, o gospodină minunată, dar în societatea asta nu știi să te porți. Ești prea simplă, vorbești pe un ton nepotrivit. Nu deosebești Brâncuși de Tonitza și nici un chardonnay de un sauvignon. Data trecută ai discutat o jumătate de oră cu soția investitorului despre plăcinta ta cu mere. Plăcintă cu mere! Ea se uita la mine cu milă.
Fiecare cuvânt m-a lovit ca o nuia. Stăteam nemișcată, cu obrajii în flăcări. Mi-am amintit acea recepție: soția investitorului mă întrebase singură despre ceva făcut în casă, iar eu răspunsesem bucuroasă. Aflam acum că fusese rușinos.
— Mă faci de râs, a rostit el, iar vorbele au căzut ca o sentință. Te iubesc, dar nu pot permite ca soția mea să pară o provincială între femeile partenerilor mei. Ele au terminat ASE sau Dreptul, conduc galerii, merg la dineuri. Tu… tu nu ești din lumea asta. Îmi pare rău.
S-a ridicat și a plecat din bucătărie, lăsându-mă singură lângă cina neterminată și lângă viața mea sfărâmată. În urechi îmi suna: „Mă faci de râs.” Fraza îmi pulsa în tâmple. Cincisprezece ani de căsnicie, un fiu, o casă, totul fusese șters de acel verdict. Eram rușinea lui.
Noaptea n-am dormit. Am stat lângă Vlad, care dormea adânc, și am privit tavanul. Mi-am amintit prima noastră întâlnire: el, tânăr inginer, eu, studentă la Pedagogie; trăiam la cămin, mâncam cartofi cu parizer prăjit și visam. Visul lui se împlinise. Dar al meu?
Dimineața m-am apropiat de oglindă. Mă privea o femeie de patruzeci și doi de ani: ochi obosiți, riduri fine lângă gură, îngrijită, dar ștearsă. Mă topisem în soțul meu, în dorințele lui. Nu mai citeam, fiindcă el numea cărțile „povești plicticoase”. Nu mai pictam, spunând că nu am timp. Devenisem fundalul comod al succesului lui.
Următoarele zile au trecut în ceață. Vlad, simțindu-se vinovat, mi-a adus cadouri: un buchet uriaș de trandafiri, o cutiuță cu cercei. Le-am primit fără cuvinte, prefăcându-mă că l-am iertat. Înăuntru însă se rupsese ceva definitiv.
În seara petrecerii, el se agita cu butonii și schimba cămăși, iar eu îi legam papionul mecanic.
— Cum sunt? a întrebat, privindu-se în oglindă, impecabil în smoching.