— Scoate-ți verigheta, e mai de folos fiicei mele, a spus Vera, cu un zâmbet subțire, în timp ce paharele stăteau aliniate pe masa de duminică.
— Nu mai putem amâna, Elena! Ori mergi la doctor, ori te programez eu și te duc personal, a bătut Mihai cu degetele în masă, încercând să-și ascundă iritarea.
— Nu începe, a oftat Elena și și-a trecut mâna prin părul răvășit. Au trecut doar trei luni. Doctorul a spus că trebuie să așteptăm măcar șase înainte să ne alarmăm.
— Trei luni? a pufnit Mihai. Suntem căsătoriți de doi ani. Doi! Și tot nu avem niciun copil. Mama mă întreabă în fiecare zi când vine nepoțelul.
Elena s-a retras spre dulap, prefăcându-se că caută ceva prin rafturi. Discuțiile despre copii se terminau mereu cu ceartă. Și ea își dorea un copil, dar până acum fără rezultat, iar presiunea venită din partea soacrei turna și mai multă benzină pe foc.
— Apropo de mama ta, a schimbat ea subiectul. Mâine vin la noi la cină, trebuie să cumpărăm de toate.
— Am cumpărat deja, a mormăit Mihai, încercând să se liniștească singur. Mama a cerut rață la cuptor cu mere, ca de Crăciun. Tata chiar tânjește după mâncarea ta.
Elena a zâmbit ușor. Măcar cineva îi aprecia talentul în bucătărie, spre deosebire de Vera, care nu vedea în ea decât defecte.
— Și Ana vine și ea? a întrebat Elena, referindu-se la sora mai mică a lui Mihai.
— Bineînțeles. Și nu singură, a spus el, încercând să o încurajeze. Mama zice că și-a găsit un iubit. Tip serios, doctor.
Elena a dat din cap, simțind o mică înțepătură de invidie. Ana, la douăzeci și doi de ani, era deja la al treilea „serios” într-un singur an. Soacra o punea mereu ca exemplu: frumoasă, deșteaptă, ambițioasă. Iar Elena, la treizeci de ani, fără copii și fără vreo realizare zgomotoasă, părea mereu prea puțin.
— Elena, iartă-mă, a venit Mihai din spate și i-a cuprins umerii cu brațele. N-am vrut să te apas, doar că mă îngrijorez.
— Știu, a spus ea, punându-și palma peste mâna lui. O să fie bine. Mâine fac rața ta preferată și toată lumea o să fie mulțumită.
El a sărutat-o pe obraz și s-a dus la televizor, la fotbal, iar Elena a rămas în bucătărie, răsfoind în minte lista de treburi: să spele serviciul bun, să calce fața de masă, să lustruiască argintăria — Vera sigur avea să observe orice greșeală. Și să se gândească ce să poarte: elegant, dar fără să pară că se dă în spectacol. Oricât s-ar fi străduit Elena, Vera găsea mereu ceva de criticat.
Dimineața, Elena s-a trezit înaintea tuturor, iar Mihai încă dormea. A ieșit în liniște din pat ca să nu-l trezească și s-a apucat imediat de pregătiri.
La ora trei, apartamentul strălucea de curățenie, rața se frăgea încet în cuptor, umplând casa cu mirosuri calde, iar masa era întinsă de parcă urmau să sosească niște oaspeți importanți. Elena s-a privit în oglindă: rochia bleu-marin, cu guler înalt, o făcea să pară mai suplă, iar machiajul discret îi lumina chipul. Pe deget îi strălucea verigheta din platină cu un diamant mic — un dar de familie.
— Arăți minunat, a spus Mihai, venind în spatele ei și cuprinzând-o de mijloc. Ca întotdeauna.
— Mulțumesc, a zâmbit ea, încercând să-și domolească emoțiile. Sper doar să-i placă mamei tale cina.
— Normal! i-a făcut el cu ochiul. La rața ta nu renunță nimeni.
La cinci fix a sunat soneria. Vera, ca de obicei, exactă.
— Dragii mei! a exclamat ea, intrând val-vârtej în apartament și sărutându-și fiul pe obraz. Elenei i-a oferit doar o strângere scurtă de mână. Ce dor mi-a fost!
În urma ei a intrat Petru, tatăl lui Mihai, un bărbat înalt, alb-cărunt, cu o față bună. Și-a îmbrățișat nora și i-a șoptit:
— Mireasmă de vis, Lenă. Deja mi se face poftă.
Elena i-a zâmbit recunoscătoare.
— Unde e Ana? a întrebat Mihai, ajutându-și părinții cu hainele.
— Ajunge puțin mai târziu, a răspuns Vera, cercetând holul cu privirea. Cu Radu. Au întârziat la clinică.
— Radu cine? a întrebat Elena.
— Iubitul ei, a anunțat soacra cu mândrie. Neurochirurg, un tânăr foarte promițător!
— Iubit? s-a mirat Mihai. Mamă, nu mi-ai spus că sunt deja…
— Oficial, încă nu, a dat Vera din mână. Dar e doar o chestiune de timp. Radu deja a lăsat să se înțeleagă că vrea s-o ceară.
Elena a prins privirea lui Petru, care și-a dat ochii peste cap ușor, semn că, din nou, mama transformă dorința în fapt împlinit.
— Intrați în sufragerie, a propus Elena. Eu pun masa. Mihai, te rog, ajută-mă.
În bucătărie a tras adânc aer în piept și a început să așeze aperitivele, în timp ce Mihai desfăcea sticla de vin.
— Nu-i da atenție mamei, i-a spus el. Exagerează mereu când vine vorba de Ana.
— Știu, a zâmbit Elena. Ajută-mă cu salatele.
După încă jumătate de oră a intrat Ana — blondă, cu tunsură la modă și manichiură impecabilă. Lângă ea stătea un bărbat înalt, brunet, de vreo treizeci și cinci de ani, într-un costum sobru.
— Bună tuturor! a zis ea, îmbrățișându-și fratele. Faceți cunoștință, el e Radu.
— Îmi pare bine, a spus Radu, strângând mâna lui Mihai și înclinând ușor capul spre Elena. Mulțumesc pentru invitație.