Toma știa că urma o mustrare zdravănă, și nu de la vreun băiat de prin cartier, ci de la propria lui mamă.
Merse spre casă fluierând, dar în stomac îi făcuse un nod atât de strâns, încât înțelegea limpede: de data asta era terminat.
Mătușa Rodi, cea mai bună prietenă a mamei, îl văzuse cu o țigară. Putea să mintă, să spună că i-o dăduse cineva, dar nu — Rodi îl prinsese fumând pe bune. Ce mai putea să-i spună acum mamei? Că cineva îi băgase țigara cu forța în gură?
Toma n-o lăsase să vadă că o observase, iar ea, spre cinstea ei, nu țipase și nici nu-l pocnise. Îi aruncase doar o privire lungă, tăcută, din aceea care spune totul, apoi își văzuse de drum. Dar Toma nu era prost — știa că deja îl turnase. Mama sigur îl aștepta cu lingura de lemn. Se învârtise de două ori pe lângă bloc când o zări pe bunica Ileana.
Ei, iată artileria grea. Era lovitură sub centură, chiar și pentru ea. Dintr-o clipă în alta avea să înceapă să se lamenteze că a crescut jumătate dintre copiii din județ, fiind o învățătoare respectată, iar nepotul ei umbla bezmetic pe străzi. Cât de rușine îi era, cum se răsucea bunicul în mormânt și cum toți străbunii de dinaintea lui sigur nu mai aveau liniște.
Când era mic, Toma se speriase îngrozitor de vorbele astea. Își imagina pământul mișcându-se deasupra morților care se întorceau în somn. Dar într-o zi, a prins poanta. Data următoare când bunica vorbi despre strămoșii neliniștiți, Toma îi zise: „Bine că se foiesc, bunico. Măcar scapă de statul în fund, ca tanti Maricica de pe strada noastră.”
Bunica își puse mâna la piept. Mama aproape că se înecă de râs. Îl uitase să-l mai certe, dar bunica se revanșă imediat, lovind-o pe ea cu un prosop.
Acum bunica venea grăbită spre el, uitându-se în toate părțile de parcă ea ar fi fost cea prinsă fumând.
— Ce cauți pe-afară? De ce n-ai intrat în casă? îl întrebă tăios.
— N-am intrat încă.
— N-ai intrat? Și pe unde ai umblat atâta?
— La școală, la fotbal și apoi am mai mers puțin.
— Așa deci? își zise Toma în gând. Acum începe. În orice clipă o să-l pună să sufle în aer, ca să-i miroasă respirația.
— Dar ce-i cu mâinile tale? De ce-s roșii? Unde ți-s mănușile?
— Le-am lăsat acasă.
— Acasă? Și mama ta n-a observat? Arată-mi gleznele.
Îi ridică repede cracul pantalonului și scoase un oftat ascuțit.
— Ce-i asta?
— Ce? se panică Toma.
— De ce ai gleznele roșii? Unde-ți sunt izmenele? Și fularul?
Toma ardea de rușine. Mai rău, îl zări pe Mihai Dobre prin preajmă, pitit pe la colț, cu căciula lui roșie scânteind de parcă îl făcea și mai vinovat. Extraordinar. Mulțumesc, bunico. Oare înnebunise? Mereu fusese ascuțită ca o lamă, dar asta…
— Bunico, cât fac cinci ori cinci?
— Douăzeci și cinci, răspunse ea, uimită.
— Și teorema lui Pitagora?
— Pătratul ipotenuzei e egal cu suma pătratelor celorlalte două laturi, Toma. N-ai făcut temele? Nici nu verifici? Nu accept așa ceva — uită-te la el în ce hal e!
Stai… bunica era de partea lui? Poate scăpase de predica mamei. Se trezise cumva într-o lume pe dos?
— Bunico, de care parte am cicatricea de la operația de apendicită?
— N-ai fost niciodată operat.
— Aha. Clar bunica.
Îl luă de braț și îl târî spre casă, bombănind. În bucătărie mirosea a friptură, iar mama era acolo, îmbrăcată în rochia ei cea bună, cu părul aranjat, cercei noi — și tocuri? De când umbla mama în casă pe tocuri?
— Toma, puiule! îl îmbrățișă ea. Du-te și spală-te pe mâini, cina e aproape gata. Bunico, rămâi și tu?
— Cum să-l las pe copilul ăsta să umble pe străzi? Nu vrea să vină acasă, așa-i? Bravo, bravo… își vinde carnea și sângele pentru ce? Unde-i sunt mănușile? Unde-i sunt izmenele? E ger de crapă pietrele, dar pe voi nu vă interesează…
— Mamă. Oprește-te. Mănânci cu noi sau nu?
— Nu! Eu am terminat aici. Toma, strânge-ți lucrurile. Mergi cu mine.
— Ce? Nu!
Numai gândul la morala bunicii pentru următorii zece ani îl făcu să tremure.
— Rămâne aici, spuse mama hotărât.
— Unde „aici”? Ai aruncat totul la gunoi…
— Mamă, dacă nu încetezi, eu… eu o să trebuiască…
— Ce? Să-ți dai afară propria mamă?
— Da!
— Nerecunoscătoareo!
Mama n-o lăsă să termine. O apucă de braț pe bunica Ileana și o împinse pe hol, trântind ușa. Bunica începu să țipe că cheamă poliția și că Toma trebuie predat imediat.
Mama îl luă pe Toma de mână și îl duse în camera din față, unde stătea înțepenit un străin.
— Toma… fără să mai mințim. Ăsta e tatăl tău.
De afară se auzea bunica bocind de parcă se sfârșise lumea. Mama rămăsese nemișcată. Bărbatul se ridică — înalt, slab, cu ochii lui Toma — și întinse o mână nesigură.
— Bună, băiete.
Toma făcu un pas înapoi.
— Dar… tu mi-ai spus că ești mort.
Ana îl privi pe bărbatul acela — pe tatăl lui Toma — de parcă și ei îi căzuse cerul în cap.
— Nu eu, Toma. Ea. Ea a zis că e mai ușor pentru el să creadă că ai murit decât să știe că tu…
Bătaia puternică în ușă îi întrerupse.
— Poliția! Deschideți!
— Ana, poate ar trebui să plec… murmură bărbatul.
— Nu. Destul ascunsul. Toma, o să-ți explicăm tot, dar nu te speria.
Mama deschise ușa. Înăuntru năvăliră bunica Ileana, un polițist și curioasa tanti Aglaia de alături.
— Ce se întâmplă aici? Am primit sesizări despre un scandal…
— Nu-i nimic. Soțul meu s-a întors din nord. Ăsta e fiul lui.
— E un pușcăriaș! Un evadat! Arestați-l! Toma, vino aici!
— Bunico, ajunge.
Polițistul îi verifică actele tatălui.
— N-aveți antecedente?
— Niciuna. Am lucrat în nord de când am terminat școala.
— Ne cerem scuze, domnule.
— Arestați-l! Mi-a distrus fiica!
— Mamă, oprește-te.
Mama închise ușa.
Un tată? Unsprezece ani fără unul — și acum, dintr-odată, de ce? Bunica îi spusese mereu că e un hoț bețiv, ucis într-o bătaie. Un secret rușinos.
Dar totul fusese o minciună.
Mama îi citi spaima pe față. Toma își smulse haina și fugi.
A alergat până i-au ars plămânii, cu ochii înecați în lacrimi. În cine mai putea avea încredere?
— Hei, băiete! vocea lui Mihai Dobre îl lovi din urmă.
Toma nu se opri.
— Stai puțin! Cine-ți suflă-n ceafă?
Mihai îl apucă de braț.
— Nimeni. Lasă-mă în pace.
— E ger de te taie. O să răcești rău. Eu am stat în spital anul trecut și jur că mâncarea de acolo a fost cea mai bună pe care am gustat-o. Dar tu? Ești slăbănog rău. Hai la mine, nu-i departe.
Toma ezită.
— Mama e plecată, e chelneriță pe trenuri. Sunt doar eu.
Apartamentul era sărăcăcios, dar curat. În camera lui Mihai erau afișe cu The Clash, Queen și Bowie. Lângă pat stătea o chitară rezemată de perete.
— Vrei un ceai?
Toma dădu din cap. Burta îi ghiorăia.
— Ți-e foame? Fac niște fasole cu pâine.
Mihai găti fredonând încet. Toma n-ar fi crezut că ceva atât de simplu poate fi atât de bun.
Mai târziu, la un ceai, Mihai ciupi corzile chitarei.
— Ești bun de tot, zise Toma, sincer.
— Mersi. Asta e Bowie. Asta e Queen. Niște legende.
Toma știa doar The Clash. Mihai cântă pentru el, iar Toma îl însoți, râzând când greși.
— Mai bine te-ai duce acasă. Or să trimită milițienii după tine.
Zâmbetul lui Toma se stinse.
Mihai îl ascultă în timp ce el îi spuse tot, de la cap la coadă.
— Nu fi prost. Un tată e ceva grozav. Al meu s-a dus — mama zice că-i astronaut.
— Serios?
— Nuuu. Dar mama e de treabă. M-a crescut singură. N-avem pe nimeni altcineva. Și totuși e beton. Rezolvă-ți treaba, da? Și adulții greșesc.
Toma îl îmbrățișă.
Mihai avea dreptate.
Până la urmă l-au găsit. Mama, bunica și tatăl lui — toți au explicat. Cum bunica nu-l plăcuse niciodată pe tata, cum îi scrisese lui și îl mințise că mama se recăsătorise. Cum el o crezuse.
— De ce? întrebă Toma pe bunică.
— Voiam fericire pentru voi amândoi.
— Și pentru el?
Ea începu să plângă.
— Iartă-mă.
De ziua lui Toma, Mihai a venit. A adus un poster cu The Clash, iar mama l-a lăsat să-l agațe pe perete.
Toma i-a iertat pe toți.
— Prostii de oameni mari, spusese Mihai.
Bunica l-a luat apoi sub aripa ei pe Mihai, l-a hrănit și l-a ajutat la mate.
Ani mai târziu, se întâlnesc și acum la mare, cântând la chitară și mâncând fasole cu pâine ca niște regi.
Iar tata? Toma îl iubește. Are acum și frați vitregi, iar toți se înțeleg. Dar cu Toma există ceva ce nu se poate rupe. O legătură pe care nicio minciună n-o mai poate atinge.