„Sunt însărcinată cu copilul logodnicului tău.”
Cuvintele au căzut peste masă în toiul petrecerii burlăcițelor, iar Andreea a rămas nemișcată, de parcă cineva îi smulsese dintr-odată aerul din piept.
— Ți-ai pierdut mințile? Rochia asta costă cât o Dacie veche! Elena se uita la prietena ei cu ochii mari, incapabilă să creadă suma de pe etichetă.
— Nu, tu ți-ai pierdut mințile dacă îți imaginezi că mă mărit într-o rochie care nu-l face pe Radu să uite să respire! Andreea se rotea în fața oglinzii, ținând cu grijă trena grea și lucioasă. Nunta e o singură dată în viață!
— Așa sperăm, a murmurat Elena, fără să-și poată lua privirea de la preț. Dar, Andreea, serios acum, pentru ce atâta risipă? Radu te iubește pe tine, nu materialul ăsta cât o perdea de palat.
Andreea s-a oprit brusc. Zâmbetul i-a dispărut, iar ochii i s-au întunecat.
— Când îți pierzi părinții, începi să înțelegi cât de scumpe sunt clipele. Vreau ca ziua asta să fie perfectă. Vreau ca mama și tata, de acolo de sus, să se poată uita la mine cu mândrie.
Elenei i s-a strâns inima. A regretat imediat tonul aspru. Părinții Andreei muriseră într-un accident rutier cu trei ani în urmă, iar de atunci prietena ei își ascundea durerea sub glume, rochii frumoase și o veselie care părea uneori prea luminoasă ca să fie adevărată.
— Iartă-mă, a spus Elena, apropiindu-se și îmbrățișând-o cu grijă, ca să nu șifoneze rochia scumpă. Dacă rochia asta e ceea ce ai nevoie, atunci merită.
— Culmea, a zâmbit Andreea, dând la o parte o șuviță încăpățânată. Radu a zis să luăm banii din „fondul de călătorii”. Mi-a spus că Sibiul nu pleacă nicăieri, dar mireasa în rochia perfectă există o singură dată.
Elena a zâmbit, amintindu-și de Radu: înalt, cumpătat, cu privire blândă și un zâmbet ușor timid. El și Andreea păreau făcuți din contraste care se potriveau. Ea era aprinsă, spontană, mereu gata să râdă sau să plângă. El era liniștea, echilibrul, omul care gândea de două ori înainte să vorbească.
— Lena, sunt atât de fericită, a șoptit Andreea după ce vânzătoarea a plecat să aducă voalul. Uneori mi se pare greu de crezut că Radu e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat.
— După mine, desigur, a tachinat-o Elena.
Andreea a izbucnit în râs.
— Evident! Apropo, vorbim despre petrecere? Mai sunt două săptămâni.
— Totul e pregătit, a asigurat-o Elena, care preluase organizarea. O căsuță mică în afara orașului, piscină, saună, karaoke și cele mai bune șapte prietene ale tale. Fără stripperi, exact cum ai cerut.
— Asta a fost o greșeală, a clipit șugubăț Andreea. Ioana ar fi avut ce regreta, că după divorț încă mai caută lumina de la capătul tunelului.
— Pentru Ioana am altă surpriză, a spus Elena, zâmbind.
Vânzătoarea s-a întors cu un voal din dantelă fină, iar discuția a alunecat spre lungime, prindere și felul în care se potrivea cu rochia.
Elena a ajuns acasă obosită, dar mulțumită. Andreea își alesese definitiv rochia și accesoriile, iar pentru nuntă mai rămăseseră doar ultimele detalii de pus la punct. După o baie fierbinte, Elena se gândea la petrecerea burlăcițelor, programată chiar pentru weekendul următor.
Când a ieșit din baie, telefonul a vibrat. Livia, una dintre prietene, scria că nu mai putea veni: băiatul ei făcuse febră.
— Păcat, a murmurat Elena, trimițându-i un mesaj cu urări de însănătoșire. O presimțire îi spunea însă că nu avea să fie singura anulare.
A doua zi dimineață a sunat Camelia, cerându-și scuze că nu reușise să-și ia liber de la serviciu.
— Nu-ți face griji, a liniștit-o Elena. Important e să fim toate la nuntă.
Până vineri seară, când Elena a pornit cu o Dacia Papuc încărcată cu mâncare, băuturi și sacoșe, din cele șapte prietene invitate rămăseseră doar patru: Elena, Ioana, Cristina și Oana. Andreea, spre surprinderea tuturor, nu părea deloc supărată.
— Mai puțină lume, mai mult aer, a declarat ea, instalându-se pe locul din față, lângă Elena. Și mai mult șampanie pentru fiecare!
Ioana, prietena divorțată, desfăcuse deja o sticlă de spumant și turna în pahare de plastic.
— Pentru mireasă! a strigat ea. Pentru cea mai frumoasă, cea mai norocoasă și cea mai fericită dintre noi!
— Și pentru logodnicul ei minunat! a adăugat Cristina, care lucra cu Radu la o firmă de construcții. Orice femeie ar fi norocoasă să aibă lângă ea un bărbat ca el.
— Eu n-am fost norocoasă, a oftat Ioana. Al meu s-a dovedit un ticălos.
— Nu toți bărbații sunt la fel, a spus Elena blând. Radu nu e așa.
— Exact, a întărit Andreea. Uneori chiar am impresia că nu-l merit. Ieri am ajuns acasă, iar el pregătise deja cina, aprinsese lumânări, desfăcuse vinul. Și mi-a spus: „Muncești atât de mult pentru nunta noastră. Stai jos și odihnește-te.”
— Ăsta da bărbat, a spus Oana cu o invidie abia ascunsă. Al meu nu știe să facă nici măcar o omletă fără să ardă tigaia.
Discuția a alunecat firesc spre calitățile și defectele bărbaților, iar când mașina a ajuns la căsuța cu două etaje de lângă lac, sticla de șampanie era aproape goală, iar atmosfera devenise ușoară și gălăgioasă.