Elena hotărâse să-i facă o surpriză soțului și să ajungă acasă mai devreme cu trei ore decât îi spusese. Când a împins ușa apartamentului, lacrimile i-au năvălit în ochi înainte să apuce să înțeleagă pe deplin ce vedea.
Stătea lângă geamul trenului regio și se gândea la mama ei. Petrecuse trei zile la ea, îi făcuse supă de găină, îi dăduse pastilele la timp, îi schimbase prosoapele ude de pe frunte. Abia cu o zi înainte febra începuse să cedeze.
— Mai rămâi măcar o zi, fată dragă, o rugase mama dimineață.
— Mihai e singur acasă, mamă. Cine știe ce mănâncă pe fugă.
Acum, legănată de zgomotul roților, Elena regreta că nu o ascultase. Totuși, Mihai o sunase în fiecare seară. Întrebase cum se mai simte mama, apoi se plânsese că frigiderul e gol și că nu mai găsește nimic de mâncare. Numai vocea lui i se păruse ciudată. Obosită. Stinsă.
— Mi-e dor de tine, mormăise el în noaptea trecută.
Elena zâmbise atunci, cu o căldură veche în piept. Treizeci de ani împreună și încă îi era dor. Își spusese că avusese noroc de un om bun.
Trenul se clătina încet. Pe bancheta din față, o femeie ronțăia semințe și citea un roman de dragoste. Pe copertă, o tânără subțire se lipea de un brunet elegant, îmbrăcat la costum. Elena și-a surprins chipul în sticla ferestrei. Riduri fine, rădăcini încărunțite, obraji obosiți. Când trecuseră anii peste ea așa?
— Mergeți la soț? întrebă femeia din față, ridicându-și privirea din carte.
— Da. Acasă.
— Eu mă duc la amant, chicoti cealaltă. Al meu crede că sunt la o prietenă.
Elena se îmbujoră și întoarse capul spre geam. Cum putea cineva să spună așa ceva cu atâta ușurință?
Telefonul îi vibră în palmă.
„Cum ești? Când ajungi?” scrisese Mihai.
Elena se uită la ceas. Mai avea cam trei ore până acasă. Pentru o clipă vru să-i spună adevărul, dar se răzgândi. Să fie surpriză. Va intra, va găti ceva bun, va pune masa. Se va bucura.
„Mâine dimineață. Și mie mi-e dor”, îi răspunse.
Mihai trimise imediat o inimioară.
Pe geam se perindau sate mici, curți cu viță-de-vie și case joase. Elena scoase din geantă termosul cu ceai. Mama nu o lăsase să plece fără el și îi îndesase și câteva sandvișuri. Mereu o hrănea de parcă nu era o femeie în toată firea, ci o elevă de clasa întâi trimisă la școală.
— Ai slăbit de tot, fata mamei. Se vede că Mihai al tău nu are grijă să mănânci cum trebuie.
— Mamă, am cincizeci și cinci de ani.
— Și ce dacă? Pentru mine tot copilul meu rămâi.
Elena mesteca încet sandvișul cu parizer și se gândea la mama ei. Trăia singură în același bloc vechi comunist în care crescuse Elena. Tatăl murise în urmă cu șase ani, iar mama refuza categoric să se mute la ei.
— Și așa sunteți înghesuiți cu ale voastre, spunea de fiecare dată, făcând semn cu mâna. Nu vă mai trebuie o babă în mijlocul casei.
De parcă ar fi încurcat pe cineva. Elena avusese toată viața grijă de ceilalți. Mai întâi de părinți, apoi de Mihai, apoi de copii. Lucrase educatoare la grădiniță, dar după ce se născuse Andrei intrase în concediu. După aceea venise Ioana. Și, cum se întâmplă, rămăsese acasă de tot.
— La ce-ți trebuie serviciu? îi spunea Mihai. Câștig eu destul. Stai acasă, vezi de gospodărie.
Și văzuse. Treizeci de ani văzuse de toate. Gătise, spălase, călcase, ștersese praful, dusese copiii la cercuri și la meditații, îi călcase lui Mihai cămășile și îi cususe nasturii căzuți.
Copiii crescuseră și își luaseră zborul. Andrei se stabilise la Cluj-Napoca și se însurase. Ioana era măritată și îi dăruise deja o nepoțică. Elena ajunsese bunică.
Și după asta, ce urma?
Trenul începu să încetinească. Elena își strânse lucrurile și își luă rămas-bun de la femeia din față. Pe peron era gălăgie, oamenii se îngrămădeau spre stația de autobuz. Până acasă mai avea patruzeci de minute.
În autobuz își imagina fața lui Mihai când o va vedea. El o aștepta abia mâine dimineață, iar ea apărea chiar în seara aceea. Avea să intre pe la Mega Image, să ia carne proaspătă, cartofi, verdeață. Pregătea cina, așeza masa frumos, ca în zilele bune.
În magazin umplu două plase. Casiera îi zâmbi:
— Așteptați musafiri?
— Nu, doar vreau să-mi bucur soțul.
Plasele se dovediră mult mai grele decât păruseră. Abia le târî până la scară. În lift își trase sufletul, iar în fața ușii răscoli în poșetă după chei de parcă se ascunseseră anume.
În cele din urmă descuie.
— Mihai, eu sunt! strigă. Am venit!
Tăcere. Probabil dormea. Era târziu, aproape unsprezece.
Elena lăsă plasele jos și își scoase paltonul. În apartament era lumină. Ciudat. Mihai dormea întotdeauna pe întuneric.
Se duse să-și agațe paltonul în dulap și încremeni. Lângă prag se aflau niște pantofi. De damă. Roșii, cu toc subțire. Scumpi, lucioși, aproape obraznici.
— Mihai? chemă ea mai încet.
Inima îi bătea tot mai tare. Poate erau ai Ioanei. Fiica ei avea chei. Dar de ce nu ar fi anunțat?
Din bucătărie se auzi un râs. Râs de femeie.
Elena rămase lipită de loc. Nu era Ioana. Vocea aceea îi era complet străină.
— Mihai, ești un adevărat comediant! spunea necunoscuta.