14 martie, București
„Mama ta nu mai locuiește aici”, mi-a spus soțul meu când m-a întâmpinat la ușă, în timp ce eu încă țineam mânerul valizei.
Andreea a rămas nemișcată în prag. Degetele i s-au strâns instinctiv pe mânerul bagajului, până când articulațiile i s-au albit. Din hol venea un curent rece; ușa de la intrare era larg deschisă, iar în camera în care dormea de obicei mama ei lumina ardea, deși patul părea gol.
„Cum adică nu mai locuiește aici?” Vocea i s-a frânt fără să vrea. „Am lipsit doar trei zile, Radu. Trei zile pentru serviciu. Unde ar fi putut să se ducă?”
Radu a ridicat din umeri și s-a dat într-o parte ca să o lase să intre. Era prea calm. Atât de calm, încât liniștea lui părea aproape crudă.
„Am dus-o la mătușa Viorica. A acceptat să stea cu ea o vreme.”
„O vreme?” Andreea și-a smuls pantofii din picioare lângă perete. „Ce înseamnă asta? Și de ce ai hotărât singur, fără să mă întrebi?”
„Pentru că nu mai pot.” A privit-o direct, fără să clipească. „Nu mai pot, Andreea. De trei ani trăim așa. Trei ani. Mi-a ajuns.”
Ea a intrat în bucătărie și și-a lăsat geanta pe masă cu o bufnitură surdă. Îi tremurau mâinile de oboseală, de șoc și de furia care urca în ea ca un val fierbinte. A deschis frigiderul, a luat o sticlă cu apă și a băut câteva înghițituri lungi, încercând să-și adune vocea.
„Deci vreau să înțeleg foarte clar”, a spus ea, forțându-se să pară stăpână pe sine. „Ai scos-o pe mama din casă cât timp eu eram plecată?”
„Nu am scos-o. Am mutat-o. Cu grijă, cu lucrurile ei, fără scandal.” Radu s-a sprijinit de tocul ușii. „Și știi și tu că era singura soluție. E mama ta, dar căsnicia noastră ar trebui să vină înainte.”
Andreea a clătinat din cap. O uimea cât de repede putea cineva să-ți răstoarne viața cu o singură decizie. În dimineața aceea plecase din București convinsă că acasă va găsi totul exact cum lăsase. Acum, aceeași casă părea un loc străin.
„Trebuie să vorbesc cu mama”, a spus ea, scoțând telefonul.
„E prea târziu”, a zis Radu. „Aproape miezul nopții. Sun-o mâine.”
„Mă duc la mătușa Viorica.”
„Nu te duci.” Tonul lui a devenit ferm. „Abia ai coborât din tren. Ești ruptă de oboseală. Vorbim dimineață.”
Andreea a format numărul mamei, dar telefonul era închis. A încercat-o și pe mătușa Viorica. Nimic. Radu a rămas lângă ea, privind-o în tăcere.
„Ce i-ai spus?” Andreea și-a aruncat telefonul pe masă.
„Adevărul. Că nu mai putem trăi așa. Că mariajul nostru se destramă. Că trebuia să aleagă cineva între două variante: ea sau eu.”
„I-ai dat un ultimatum mamei mele?”
„Și ce voiai să fac?” Și-a trecut mâna prin păr. „Andreea, am discutat asta de o sută de ori. Eu nu mai pot continua. Vreau să fim iar o familie. Doar noi doi. Fără certuri zilnice, fără să umblăm prin casă de parcă orice cuvânt ar putea aprinde un incendiu.”
Andreea s-a lăsat pe un scaun și și-a acoperit fața cu palmele. Da, vorbiseră despre asta. De multe ori. Dar nu crezuse niciodată că Radu va face cu adevărat pasul. Își imaginase, într-un fel copilăresc, că lucrurile se vor așeza singure.
„Cum a reacționat?” a întrebat ea, fără să-și ridice privirea.
„Ca un soldat. A zis că se aștepta. Și-a făcut bagajele într-o oră. N-a plâns deloc.”
Andreea a zâmbit amar. Asta semăna perfect cu mama ei: mândră, încăpățânată, imposibil de înduplecat. N-ar fi făcut o scenă nici dacă i s-ar fi rupt inima în fața tuturor.
„Trebuie să o văd.”
„Mâine”, a repetat Radu. „Acum faci un duș și te culci. Abia te mai ții pe picioare.”
L-a ascultat. Sub apa fierbinte, a încercat să pună ordine în tot ce se întâmplase. Mama ei locuia cu ei de când făcuse accidentul vascular. Medicii spuseseră atunci că avea nevoie de supraveghere permanentă. Să o lase singură nu fusese o opțiune, așa că Andreea o adusese acasă fără să stea pe gânduri.
La început, Radu nu se împotrivise. Familia era familie. Dar lunile trecuseră, iar recuperarea mamei mergea greu. Femeia devenise tăioasă, critică, schimbătoare. Stătea ore întregi fără să spună nimic, apoi izbucnea din senin. Mai ales împotriva lui Radu.
„Nu e bărbat adevărat”, murmura ea când el pleca la serviciu. „Nici un robinet care curge nu e în stare să repare, nici bani serioși nu aduce în casă. O să-ți pară rău că ai rămas cu el.”
Andreea îl apăra, firește. Îi explica mamei că Radu era inginer software, că în vremurile astea mintea conta mai mult decât forța. Că aveau apartament, mașină, concedii, o viață pentru care munciseră amândoi.
„Bunicul tău n-ar fi acceptat niciodată așa ceva”, îi răspundea mama ei cu dispreț. „Un bărbat adevărat are grijă de ai lui.”
Radu înghițea vorbele, dar tensiunea creștea de la o zi la alta. Rămânea tot mai mult peste program, rata cinele, se întorcea târziu. Când era acasă, se închidea în dormitor, sub pretextul muncii sau poate doar ca să se ascundă.
Ajunseseră să nu mai vorbească aproape deloc. Nu cum o făcuseră cândva. Doar liste, cumpărături, facturi, haine duse la curățătorie. Căsnicia lor, cândva caldă și vie, se redusese la o conviețuire atent controlată.