14 martie, București
„Mama ta nu mai locuiește aici”, mi-a spus soțul meu când m-a întâmpinat la ușă, în timp ce eu încă țineam mânerul valizei.
Andreea a rămas nemișcată în prag. Degetele i s-au strâns instinctiv pe mânerul bagajului, până când articulațiile i s-au albit. Din hol venea un curent rece; ușa de la intrare era larg deschisă, iar în camera în care dormea de obicei mama ei lumina ardea, deși patul părea gol.
„Cum adică nu mai locuiește aici?” Vocea i s-a frânt fără să vrea. „Am lipsit doar trei zile, Radu. Trei zile pentru serviciu. Unde ar fi putut să se ducă?”
Radu a ridicat din umeri și s-a dat într-o parte ca să o lase să intre. Era prea calm. Atât de calm, încât liniștea lui părea aproape crudă.
„Am dus-o la mătușa Viorica. A acceptat să stea cu ea o vreme.”
„O vreme?” Andreea și-a smuls pantofii din picioare lângă perete. „Ce înseamnă asta? Și de ce ai hotărât singur, fără să mă întrebi?”
„Pentru că nu mai pot.” A privit-o direct, fără să clipească. „Nu mai pot, Andreea. De trei ani trăim așa. Trei ani. Mi-a ajuns.”
Ea a intrat în bucătărie și și-a lăsat geanta pe masă cu o bufnitură surdă. Îi tremurau mâinile de oboseală, de șoc și de furia care urca în ea ca un val fierbinte. A deschis frigiderul, a luat o sticlă cu apă și a băut câteva înghițituri lungi, încercând să-și adune vocea.
„Deci vreau să înțeleg foarte clar”, a spus ea, forțându-se să pară stăpână pe sine. „Ai scos-o pe mama din casă cât timp eu eram plecată?”
„Nu am scos-o. Am mutat-o. Cu grijă, cu lucrurile ei, fără scandal.” Radu s-a sprijinit de tocul ușii. „Și știi și tu că era singura soluție. E mama ta, dar căsnicia noastră ar trebui să vină înainte.”
Andreea a clătinat din cap. O uimea cât de repede putea cineva să-ți răstoarne viața cu o singură decizie. În dimineața aceea plecase din București convinsă că acasă va găsi totul exact cum lăsase. Acum, aceeași casă părea un loc străin.
„Trebuie să vorbesc cu mama”, a spus ea, scoțând telefonul.
„E prea târziu”, a zis Radu. „Aproape miezul nopții. Sun-o mâine.”
„Mă duc la mătușa Viorica.”
„Nu te duci.” Tonul lui a devenit ferm. „Abia ai coborât din tren. Ești ruptă de oboseală. Vorbim dimineață.”
Andreea a format numărul mamei, dar telefonul era închis. A încercat-o și pe mătușa Viorica. Nimic. Radu a rămas lângă ea, privind-o în tăcere.
„Ce i-ai spus?” Andreea și-a aruncat telefonul pe masă.
„Adevărul. Că nu mai putem trăi așa. Că mariajul nostru se destramă. Că trebuia să aleagă cineva între două variante: ea sau eu.”
„I-ai dat un ultimatum mamei mele?”
„Și ce voiai să fac?” Și-a trecut mâna prin păr. „Andreea, am discutat asta de o sută de ori. Eu nu mai pot continua. Vreau să fim iar o familie. Doar noi doi. Fără certuri zilnice, fără să umblăm prin casă de parcă orice cuvânt ar putea aprinde un incendiu.”
Andreea s-a lăsat pe un scaun și și-a acoperit fața cu palmele. Da, vorbiseră despre asta. De multe ori. Dar nu crezuse niciodată că Radu va face cu adevărat pasul. Își imaginase, într-un fel copilăresc, că lucrurile se vor așeza singure.
„Cum a reacționat?” a întrebat ea, fără să-și ridice privirea.
„Ca un soldat. A zis că se aștepta. Și-a făcut bagajele într-o oră. N-a plâns deloc.”
Andreea a zâmbit amar. Asta semăna perfect cu mama ei: mândră, încăpățânată, imposibil de înduplecat. N-ar fi făcut o scenă nici dacă i s-ar fi rupt inima în fața tuturor.
„Trebuie să o văd.”
„Mâine”, a repetat Radu. „Acum faci un duș și te culci. Abia te mai ții pe picioare.”
L-a ascultat. Sub apa fierbinte, a încercat să pună ordine în tot ce se întâmplase. Mama ei locuia cu ei de când făcuse accidentul vascular. Medicii spuseseră atunci că avea nevoie de supraveghere permanentă. Să o lase singură nu fusese o opțiune, așa că Andreea o adusese acasă fără să stea pe gânduri.
La început, Radu nu se împotrivise. Familia era familie. Dar lunile trecuseră, iar recuperarea mamei mergea greu. Femeia devenise tăioasă, critică, schimbătoare. Stătea ore întregi fără să spună nimic, apoi izbucnea din senin. Mai ales împotriva lui Radu.
„Nu e bărbat adevărat”, murmura ea când el pleca la serviciu. „Nici un robinet care curge nu e în stare să repare, nici bani serioși nu aduce în casă. O să-ți pară rău că ai rămas cu el.”
Andreea îl apăra, firește. Îi explica mamei că Radu era inginer software, că în vremurile astea mintea conta mai mult decât forța. Că aveau apartament, mașină, concedii, o viață pentru care munciseră amândoi.
„Bunicul tău n-ar fi acceptat niciodată așa ceva”, îi răspundea mama ei cu dispreț. „Un bărbat adevărat are grijă de ai lui.”
Radu înghițea vorbele, dar tensiunea creștea de la o zi la alta. Rămânea tot mai mult peste program, rata cinele, se întorcea târziu. Când era acasă, se închidea în dormitor, sub pretextul muncii sau poate doar ca să se ascundă.
Ajunseseră să nu mai vorbească aproape deloc. Nu cum o făcuseră cândva. Doar liste, cumpărături, facturi, haine duse la curățătorie. Căsnicia lor, cândva caldă și vie, se redusese la o conviețuire atent controlată.
Și acum, asta. Radu alesese în locul ei. Mama dispăruse din casă. Fără discuție. Fără avertisment.
Andreea s-a strecurat în pat. Radu era deja acolo și se prefăcea că citește.
„Înțeleg de ce ai făcut-o”, a spus ea încet. „Dar nu aveai dreptul să faci asta pe la spatele meu.”
„Am așteptat trei ani să hotărăști tu”, a răspuns el, aruncând cartea deoparte. „Trei ani în care ți-am propus soluții: o îngrijitoare, un centru bun, ajutor specializat. Ne permitem. Dar tu n-ai vrut să auzi.”
„E mama mea”, a izbucnit Andreea. „Ea m-a crescut singură după ce tata a plecat. A muncit în două locuri ca eu să fac pian, să merg la o școală bună. Nu pot s-o predau unor străini ca pe un dosar închis!”
„Și eu ce sunt?” a întrebat Radu, mult mai încet. „Tot un străin?”
Ea nu i-a răspuns. În cameră se auzea doar ticăitul ceasului de pe perete. Radu a stins veioza și s-a întors cu spatele. Andreea a rămas cu ochii în tavan, cu pulsul bătându-i haotic în gât.
Dimineața a venit cu un apel de la mătușa Viorica. Mama era bine, spunea ea. Se acomoda. Nu era nevoie ca Andreea să vină imediat.
„Nu veni azi”, a insistat femeia. „Las-o să se obișnuiască puțin.”
Andreea nu a crezut-o. Mama ei voia mereu să o vadă. În fiecare zi, la orice oră. Chiar și o ieșire scurtă până la Mega Image se termina cu un telefon: „Unde ești? Când te întorci?”
„Vin oricum”, a spus Andreea și a închis.
„Mi-am luat liber azi”, a zis Radu, ridicându-se. „Trebuie să vorbim. Serios, de data asta.”
Ea a dat din cap. Aveau nevoie de asta.
„O văd întâi pe mama”, a spus ea. „După aceea vorbim.”
Mătușa Viorica locuia în celălalt capăt al orașului, într-un bloc vechi fără lift. În timp ce urca scările, Andreea se întreba cum avea să se descurce mama ei patru etaje, cu șoldul acela care o durea la fiecare schimbare de vreme.
Ușa s-a deschis și în prag a apărut Viorica, o femeie durdulie, cu părul vopsit într-un roșcat prea aprins. Era o rudă mai îndepărtată, cu care mama Andreei vorbise rar în ultimii ani.
„Intră”, a spus ea. „Mama ta e în bucătărie.”
Apartamentul era strâmt, iar bucătăria abia lăsa loc pentru două persoane. Mama stătea dreaptă pe un scaun, lângă fereastră. Nu s-a întors când Andreea a intrat.
„Mamă.”
„Ai venit”, a spus ea rece. „Credeam că soțul tău o să-ți interzică.”
„Nu fi absurdă.” Andreea s-a așezat în fața ei. „Bineînțeles că am venit.”
„Și ce s-a întâmplat, de fapt?” Mama și-a ridicat în sfârșit ochii spre ea. „Nimic, nu? Bărbatul tău a arătat cine conduce. Eu am spus mereu că e slab. Se pare că m-am înșelat. E un tiran.”
Andreea a oftat. Pentru mama ei totul era ori alb, ori negru. Nu exista nimic între.
„Nu e un tiran. Toți am ajuns la capătul puterilor.”
„La capătul puterilor?” Mama a pufnit. „Și eu am dus-o ca o regină, nu? Bolnavă, dependentă, ascultând zilnic cât de mult încurc. Să nu crezi că n-am văzut cum se uita la mine.”
„Tu l-ai ales.” Vocea mamei s-a întărit ca o lamă. „Trăiește cu el. Eu mă descurc.”
Mătușa Viorica a ieșit discret din bucătărie. Andreea și-a privit mama: părul îi albise și mai mult, dar spatele îi rămânea drept. Nici acum nu părea înfrântă.
„Îți pot închiria o garsonieră aproape de noi”, a propus Andreea. „Îți găsim o îngrijitoare. Orice ai nevoie.”
„Nu.” Mama și-a încleștat maxilarul. „Rămân aici. Când mă fac bine, mă întorc la casa mea.”
„Doctorii nu știu tot”, a spus ea, ridicând bărbia. „Am să am grijă de mine singură.”
Tonul ei era hotărât, dar Andreea i-a observat tremurul degetelor. Mama era speriată. Cu adevărat speriată. Pentru prima dată după ani întregi, se simțea singură.
„O să vin în fiecare zi.”
„Nu.” Vocea mamei s-a îmblânzit abia perceptibil. „Ai viața ta. Vino în weekend.”
Andreea cunoștea acel ton. Când mama ei lua o hotărâre, nimeni nu o mai putea întoarce din drum.
Înainte să plece, mama i-a prins încheietura.
„Tot ce am vrut vreodată a fost să fii fericită”, a murmurat ea. „Poate Radu al tău are dreptate. Poate o să-ți fie mai bine fără mine în casă.”
Andreea a strâns-o în brațe, inspirând mirosul familiar de lavandă și pudră de talc. Pentru ea, mirosul acela însemna acasă. Siguranță. Copilărie.
„Te iubesc”, i-a șoptit. „O să fiu mereu lângă tine.”
Mama s-a desprins, iar masca ei severă s-a așezat la loc.
„Du-te”, a spus. „Să nu-l faci să aștepte.”
Afară, Andreea a rămas câteva clipe în frig, cu respirația blocată în piept. Vinovăția o apăsa aproape fizic. Cu mintea știa că Radu nu greșise complet. Dar inima o durea la gândul că mama ei se simțea aruncată deoparte.
Când a ajuns acasă, Radu pregătise prânzul: paste la cuptor, felul ei preferat. S-au așezat unul în fața celuilalt, ca în vremurile în care încă știau să fie blânzi.
„Cum e?”
„Stă tare”, a spus Andreea. „Se preface că totul e în regulă.”
Radu a dat încet din cap. Își cunoștea soacra. De fier până la capăt.
„Andreea, știu că ești furioasă”, a început el. „Dar nu mai exista altă cale. Ne distrugeam unii pe alții. Mama ta era nefericită cu mine. Eu eram nefericit cu ea. Iar tu erai sfâșiată între noi.”
Ea a tăcut. Nu putea să spună că nu era adevărat.
„Uite ce propun”, a continuat el. „Îi găsim un apartament decent, undeva frumos, cu lift. Angajăm pe cineva care să o ajute cu mesele și curățenia. Îi punem un buton de alarmă, în caz că are nevoie urgentă de ajutor. Tu o vizitezi când vrei. Dar locuiește separat.”
„Și dacă se agravează?”
„Atunci reevaluăm. Poate un centru cu personal medical, dacă va fi nevoie. Dar doar ca ultimă soluție.”
Andreea l-a privit atent. Era obosit, dar hotărât. Trei ani suportase disprețul mamei ei pentru ea, pentru liniștea ei, pentru ideea că familia trebuia ținută împreună cu orice preț.
„Sunt de acord”, a spus ea încet. „Dar niciodată, Radu, niciodată să nu mai iei o decizie ca asta fără mine.”
Radu a zâmbit. Pentru prima dată după multă vreme, zâmbetul lui părea real.
„Promit.”
Au mâncat în liniște, dar liniștea nu mai era tăioasă. Era caldă, suportabilă. Ca și cum ceva, undeva, se reașezase la locul lui.
Mai târziu, Andreea a sunat-o pe mama ei și i-a spus planul. Spre surprinderea ei, femeia a acceptat aproape imediat, dar cu o condiție.
„Eu aleg apartamentul. Și femeia care vine să mă ajute. Nu vreau străini băgați pe gât.”
„Sigur, mamă.”
În seara aceea, Andreea și Radu s-au ghemuit pe canapea și au pornit un film vechi pe care îl iubiseră cândva. Brațul lui era în jurul ei, capul ei se sprijinea pe pieptul lui. Era simplu, familiar, aproape uitat.
„Am crezut că o să te pierd”, a mărturisit el. „Că o să o alegi pe ea în locul meu.”
Andreea și-a ridicat privirea.
„Iar eu m-am temut că într-o zi mă întorc acasă și nu te mai găsesc aici.”
„Niciodată”, a șoptit el, trăgând-o mai aproape.
Mai târziu, când somnul a început să o cuprindă, Andreea și-a amintit cuvintele lui Radu din seara precedentă: „Mama ta nu mai locuiește aici.” Atunci i se păruseră o sentință. Un sfârșit.
Acum se întreba dacă nu cumva erau începutul. O șansă pentru toți trei să se iubească fără să se sufoce, să aibă grijă unii de alții fără să se controleze.
Pentru prima dată după ani întregi, nu a visat nimic greu. Doar marea, nisipul și un soare care se ridica peste orizont, nu apunea.