— Sunt însărcinată cu viitorul tău soț! a spus cea mai bună prietenă chiar în mijlocul petrecerii burlăcițelor.
— Ai înnebunit? Rochia asta costă cât o Dacie la mâna a doua! Ioana se uita la prietena ei fără să poată crede suma de pe etichetă.
— Nu, tu ai înnebunit dacă îți imaginezi că mă mărit într-o rochie care nu-l face pe Andrei să uite cum se respiră! Mirela se răsucea în fața oglinzii, ținând cu grijă trena bogată. O nuntă ai o singură dată în viață!
— Așa să sperăm, a murmurat Ioana, privind din nou prețul. Dar, Mirela, serios acum, de ce să cheltui atât? Andrei te iubește pe tine, nu bucata asta de dantelă.
Mirela s-a oprit brusc. Veselia i s-a stins din privire, iar vocea i s-a îngreunat.
— Știi, când îți pierzi părinții, înțelegi cât valorează clipele. Vreau ca ziua asta să fie desăvârșită. Vreau ca mama și tata, de acolo de sus, să se poată uita la mine cu mândrie.
Ioanei i s-a strâns inima și i-a părut rău pentru vorbele ei. Cu trei ani în urmă, părinții Mirelei muriseră într-un accident de mașină, iar de atunci prietena ei își ascundea durerea sub zâmbete largi și glume aruncate la timp.
— Iartă-mă, a spus Ioana, apropiindu-se și îmbrățișând-o cu grijă, ca să nu șifoneze rochia scumpă. Dacă rochia asta e ceea ce ai nevoie, atunci merită.
— Știi ce e amuzant? Mirela a zâmbit slab, dându-și o șuviță de pe față. Andrei a zis să luăm banii din contul nostru pentru vacanță. Mi-a spus că drumul la Mamaia poate aștepta, dar mireasa în rochia perfectă apare o singură dată.
Ioana a zâmbit, amintindu-și de Andrei: înalt, stăpân pe sine, cu ochi blânzi și cu acel zâmbet ușor timid care îl făcea să pară mereu sincer. El și Mirela erau ca două lumi diferite: ea aprinsă, nestăpânită, plină de impulsuri; el calm, cumpătat și atent la fiecare cuvânt.
— Ioana, sunt atât de fericită, a șoptit Mirela când vânzătoarea a plecat să aducă voalurile. Uneori nu-mi vine să cred că Andrei e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
— După mine, desigur, a tachinat-o Ioana, iar Mirela a izbucnit în râs.
— Desigur! Apropo, vorbim și despre petrecerea burlăcițelor? Mai sunt două săptămâni.
— Totul e aranjat, a asigurat-o Ioana, care își luase în serios rolul de organizatoare. O căsuță mică în afara orașului, piscină, saună, karaoke și șapte dintre cele mai apropiate prietene ale tale. Fără dansatori, exact cum ai cerut.
— Aici ai greșit, a făcut Mirela cu ochiul. Măcar pentru Elena puteai face o excepție. De la divorț încoace, săraca parcă nici nu mai vede lumina zilei.
— Nu-ți face griji, pentru Elena am pregătit eu altă surpriză, a răspuns Ioana zâmbind.
Vânzătoarea s-a întors cu mai multe voaluri din dantelă, iar discuția s-a mutat firesc spre lungime, stil și felul în care urma să fie prins voalul.
Ioana a ajuns acasă obosită, dar mulțumită. Mirela își alesese, în sfârșit, rochia și accesoriile, iar pentru nuntă mai rămăseseră doar câteva detalii de pus la punct. După o baie fierbinte, Ioana a rămas întinsă în apă și s-a gândit la petrecerea programată pentru weekend.
Când a ieșit din baie, a văzut mesajul de la Ana: nu putea veni, băiatul ei făcuse febră.
— Păcat, a murmurat Ioana, trimițându-i imediat urări de însănătoșire. Curând a aflat că nici Sorina nu reușea să plece de la serviciu.
— Nu te necăji, a liniștit-o Ioana pe Mirela. Important este că vom fi toate la nuntă.
Vineri seara, mașina încăpătoare a Ioanei, plină cu pungi de mâncare și sticle, a pornit spre marginea orașului. Din cele șapte prietene invitate rămăseseră doar patru: Ioana, Elena, Cătălina și Valentina. Mirela, însă, n-a părut deloc supărată.
— Mai puțină lume, mai mult aer, a declarat ea, așezându-se lângă Ioana. Și mai mult șampanie pentru fiecare!
Elena, prietena divorțată, desfăcuse deja o sticlă de spumant și turna în pahare de plastic.
— Pentru mireasă! a strigat ea. Pentru cea mai frumoasă, cea mai fericită și cea mai norocoasă dintre noi!
— Și pentru logodnicul ei extraordinar! a adăugat Cătălina, care lucra cu Andrei la aceeași firmă de construcții. Orice femeie ar fi norocoasă să aibă un astfel de bărbat lângă ea.
— Eu n-am avut noroc, a oftat Elena. Fostul meu s-a dovedit un nemernic.
— Nu toți bărbații sunt la fel, a spus Ioana cu blândețe. Andrei nu e așa.
— Exact, a aprobat Mirela. Uneori mi se pare că nici nu-l merit. Ieri am ajuns acasă, iar el pregătise cina, aprinsese lumânări, desfăcuse vinul și mi-a spus: „Te-ai chinuit destul cu nunta. În seara asta te odihnești.”
— Asta da bărbat, a zis Valentina, cu o invidie abia ascunsă. Al meu, în trei ani, n-a fost în stare să prăjească nici măcar două ouă.
Discuția a alunecat spre slăbiciunile bărbaților, iar când mașina a ajuns la căsuța cu două etaje de lângă lac, sticla de șampanie era deja goală, dar dispoziția tuturor rămăsese vie.
Cabana închiriată de Ioana era mai spațioasă decât părea în fotografii: la parter avea o bucătărie deschisă spre living, cu ieșire pe terasă și spre un ciubăr încălzit, iar la etaj trei dormitoare și o saună.
— Nu-mi vine să cred! s-a minunat Mirela, privind în jur. Te-ai întrecut pe tine, fată dragă!
Ioana a zâmbit. Aproape o lună căutase locul potrivit pentru petrecerea burlăcițelor: pădure frumoasă, lac, posibilitate de grătar și izolare completă.
Seara a început cu pregătiri în bucătărie: salate, carne la grătar, cartofi copți. Elena, care de obicei vorbea cel mai tare dintre toate, era tăcută și își verifica mereu telefonul.
— S-a întâmplat ceva? a întrebat Ioana încet, când celelalte au ieșit pe terasă.
— Nu. Sunt doar obosită, a răspuns Elena. La muncă e haos, iar copilul e tot mai mofturos.
— Dacă ai nevoie să vorbești, sunt aici, i-a spus Ioana și i-a strâns mâna, primind în schimb doar un zâmbet stins.
La cină, atmosfera s-a dezmorțit, iar amintirile din anii de facultate au început să curgă una după alta.
— Mai țineți minte cum ne-am cunoscut? a întrebat Mirela, amintindu-și căminul, pe Ioana cu chitara și pe Cătălina cu un urs uriaș de pluș în brațe.
— Iar eu aveam trei valize numai cu haine! a râs Elena. Toate ați crezut că sunt vreo răsfățată cu bani.
— Și, de fapt, erai doar dependentă de cumpărături, a completat Ioana.
— Datorită Elenei, noi nu purtam niciodată aceeași ținută de două ori, a intervenit Cătălina. Sistemul nostru de schimb era genial.
Seara a mers mai departe cu muzică, cărți de joc și „adevăr sau provocare”.
— Hai să jucăm „Niciodată n-am”, a propus Mirela.
Jocul a început vesel: „Niciodată n-am sărutat o fată”, „Niciodată n-am furat dintr-un magazin”, „Niciodată n-am visat la nunta mea”. Până și Ioana, care de obicei privea astfel de jocuri cu scepticism, a ajuns să bea.
Întrebările au devenit tot mai îndrăznețe, iar la una dintre ele Elena a izbucnit în plâns.
— Eli, ce-i cu tine? a întrebat Mirela îngrijorată.
— Iartă-mă, a suspinat ea. Nu mai pot… nu mai pot să țin asta în mine.
— Poate ar trebui să ne oprim din băut, a sugerat Valentina.
— Nu! a izbucnit Elena, ferindu-se de mâna ei. Trebuie să spun. Nu mai pot ascunde!
Tăcerea a căzut peste cameră ca o pătură grea.
— Mirela, a spus Elena, ridicându-și fața udă de lacrimi. Eu… eu sunt însărcinată cu Andrei. Cu logodnicul tău.
Toate au încremenit.
— Ce prostie mai e și asta? a reușit să rostească Mirela. Ești beată sau ți-ai pierdut mințile?
— E adevărat, a spus Elena, ștergându-și obrajii. S-a întâmplat acum o lună și jumătate, când tu ai plecat la mătușa ta, la Iași. Eu am trecut pe la voi să-i duc niște acte pentru viză, iar Andrei era singur…
— Taci! a strigat Mirela, răsturnând paharul. Vinul roșu s-a întins pe covor ca o pată de sânge. Să nu îndrăznești să continui minciuna asta!
— Nu mint, a spus Elena, scoțând telefonul. Uite testul de sarcină. Uite și mesajele.
Mirela s-a ferit la început, parcă telefonul ar fi ars-o, apoi l-a luat cu mâna tremurândă.
— Aici nu e nimic, a spus după ce a citit. Mesaje obișnuite. „Bună, ce faci?”, „Când treci pe aici?”. Atât.
— Mă suna, a spus Elena încet. Nu voia să lase urme în mesaje.
— Foarte convenabil, a remarcat Cătălina.
Mirela a derulat mai departe, apoi s-a oprit brusc. Pe ecran era o fotografie cu Elena, pe jumătate îmbrăcată, întinsă într-un pat pe care Mirela l-a recunoscut imediat ca fiind, credea ea, dormitorul ei și al lui Andrei.
— Când a fost făcută poza? a întrebat Ioana.
— În ziua în care ai plecat la Iași, a răspuns Elena. Pe cincisprezece aprilie.
— Eu n-am fost la Iași atunci, a spus Mirela, dintr-odată mai rece. Am anulat drumul. Mătușa a ajuns la spital, iar eu și Andrei am rămas acasă.
Elena a încercat să insiste, întinzând din nou telefonul cu fotografia.
Mirela s-a uitat mai atent, apoi a izbucnit într-un râs scurt, amar, aproape incredul.
— Doamne, nu este dormitorul nostru. Este apartamentul tău! Pe perete e tabloul cu lebede pe care l-ai adus de la ai tăi.
— Și data pozei e 15.02, nu 15.04, a adăugat ea, cu voce tăiată.
O pauză grea s-a lăsat între ele.
— Atunci ce înseamnă asta? a întrebat Ioana. Ne-ai mințit pe toate?
— Eu… Elena și-a acoperit fața cu palmele. Nu mint despre sarcină. Testul e pozitiv.
— Dar tatăl nu e Andrei, nu-i așa? a întrebat Mirela în șoaptă.
Elena a tăcut. Apoi, cu o voce abia auzită, a recunoscut:
— Nu știu cine e tatăl. După divorț m-am întâlnit cu mai mulți bărbați, iar când am aflat că sunt însărcinată, m-am speriat. Nimeni nu voia ceva serios. L-am văzut pe Andrei cât de grijuliu e, cât de mult te iubește, și m-am gândit că ar fi un tată bun…
— Adică ai hotărât că el va fi tatăl și ai mințit, a încheiat Valentina. Ca să le distrugi relația.
— Ești o trădătoare, a șoptit Mirela, iar durerea din glasul ei era mai ascuțită decât orice strigăt. Eu te-am considerat prietena mea cea mai apropiată.
— Eram disperată, a spus Elena, plecând capul. După divorț am rămas singură cu copilul, iar acum mai sunt și însărcinată. Nu știam ce să fac.
Ioana a oftat adânc.
— Puteai să ceri ajutor. Pur și simplu. Te-am fi ajutat.
Mirela nu a mai spus nimic. A început să-și strângă lucrurile.
— Unde pleci? a întrebat Ioana. E târziu. Mai bine rămâi până dimineață.
— Nu pot să stau aici, a răspuns Mirela, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Chem un taxi și merg acasă.
— Vin cu tine, a spus Ioana hotărât. Nu te las singură.
Elena rămăsese pe scaun, cu privirea în pământ.
— Mirela, iartă-mă. Am fost invidioasă pe fericirea ta… iartă-mă.
Mirela s-a oprit în prag și s-a întors spre ea.
— Nu ai distrus doar o prietenie. Mi-ai rupt și încrederea în oameni. Nu știu dacă voi putea vreodată să te iert.
În taxiul care gonea pe șoseaua întunecată, Mirela nu scotea niciun cuvânt. Privea luminile rare care treceau pe lângă geam ca niște scântei pierdute.
— Știi ce e cel mai îngrozitor? a rupt ea tăcerea. Pentru o clipă am crezut-o. M-am îndoit de Andrei. De noi.
— E omenesc, a spus Ioana încet. Oricine s-ar clătina dacă ar auzi așa ceva.
— Dar eu nu trebuia! a izbucnit Mirela, lovindu-și genunchiul cu pumnul. Îl cunosc pe Andrei de patru ani. Niciodată nu mi-a dat vreun motiv să mă îndoiesc de el.
— Ai fost luată pe nepregătite, a încercat Ioana s-o liniștească, punându-i mâna pe umăr. Acum totul e limpede. Adevărul a ieșit la iveală.
— Da, a încuviințat Mirela amar. Dar cea mai bună prietenă a mea s-a transformat într-o femeie capabilă să-mi dărâme fericirea doar ca să-și rezolve viața ei.
— Elena a făcut ceva îngrozitor, a oftat Ioana. Dar era disperată, însărcinată și singură.
— Îi cauți scuze? a întrebat Mirela.
— Nu, a răspuns Ioana ferm. Încerc doar să înțeleg.
Radioul taxiului se auzea încet, o melodie subțire, pierdută în huruitul nopții.
— Îl sun pe Andrei, a spus Mirela, scoțând telefonul.
— Acum? a întrebat Ioana, uitându-se la ceas. E aproape două noaptea.
Andrei a răspuns aproape imediat.
— Mirela? Ce s-a întâmplat? Ești bine?
Printre lacrimi, Mirela i-a povestit tot: mărturisirea Elenei, minciuna, fotografia, rușinea acelei secunde în care se îndoise.
— Te aștept, i-a spus Andrei. Vin acasă chiar acum.
Când au ajuns la bloc, noaptea era deja adâncă. Ioana a insistat ca șoferul să aștepte, iar ea a coborât doar ca să se asigure că Mirela ajunge în siguranță.
— Poate rămâi? a întrebat Mirela. Avem camera de oaspeți.
— Nu, a refuzat Ioana. Voi doi trebuie să fiți singuri și să vorbiți. Te sun dimineață.
Mirela a îmbrățișat-o strâns.
— Îți mulțumesc că ai fost lângă mine.
— Întotdeauna, a zâmbit Ioana. Și să nu lași povestea asta să-ți strice nunta. Va fi perfectă, îți promit.
Andrei o aștepta deja la ușă, în tricou de casă, ciufulit și neliniștit. Când a văzut-o, a tras-o imediat în brațe și a ținut-o lipită de el.
— Iartă-mă, a șoptit ea. N-ar fi trebuit să mă îndoiesc de tine.
— E în regulă, i-a spus el, sărutând-o pe frunte. Important e că ești aici. Și că suntem împreună.
Ioana îi privea din taxi și zâmbea obosită. În ciuda a tot ce se întâmplase, nunta lor avea să fie perfectă, pentru că se sprijinea pe o iubire care putea trece prin încercări fără să se sfărâme.
Cât despre Elena, Ioana a tras adânc aer în piept. A doua zi avea s-o sune și avea să-i ofere ajutor adevărat, nu pentru a șterge minciuna, ci pentru că și omul care greșește cumplit merită o șansă să repare ceva.
Taxiului i s-a pierdut urma pe stradă, ducând-o departe de casa în care două suflete rănite își găseau liniștea unul în celălalt. Ioana a înțeles atunci că prietenia adevărată nu înseamnă să fii de acord cu orice, ci să spui adevărul chiar și când doare și să ierți atunci când mai există loc pentru iertare.
Până la urmă, gândul cel mai important rămânea acesta: numai sinceritatea și încrederea pot transforma o furtună într-o poveste după care oamenii nu se pierd, ci devin mai puternici.