— Nu pot să cred, frate! — Florin și-a dat capul pe spate și aproape s-a înecat de râs. — Chiar i-ai spus asta în față? Acolo, cu toți de față?
— Dar ce voiai să fac? — Andrei bătea nervos cu degetele în masă. — Sunt însurat. Nu se mai oprea, parcă își pierduse complet măsura. De săptămâni întregi, tot departamentul se uita ciudat la noi.
— Măi, tu ești prea blând pentru jocul ăsta, — l-a tachinat Florin. — Alții ar fi zis că le-a picat norocul din cer, iar tu te porți ca un licean rușinat.
— Poate fiindcă eu și ei înțelegem altfel loialitatea, — i-a tăiat-o Andrei, deși în privirea lui se vedea oboseala. — La început au fost doar aluzii. Le-am ignorat, n-am vrut să par nepoliticos. Dar ea a luat tăcerea mea drept invitație.
— Acolo ai greșit, — a spus Florin, ridicând sprânceana cu aerul unuia care le știe pe toate. — Ai lăsat-o să creadă că are o șansă.
— Dar ce vrea de la mine? Sunt destui bărbați singuri în jur.
— Pentru femei ca ea, verigheta nu e semn de oprire, e provocare, — a zis Florin, lăsându-se pe spate. — Dovada că meriți să fii cucerit.
Bianca intrase în biroul lor ca o rafală neașteptată de vânt. Nu era frumoasă în sensul obișnuit: avea trăsături ascuțite, o voce joasă, ușor răgușită, dar când zâmbea, atmosfera din încăpere se schimba. Mai târziu, șefa de la Resurse Umane a recunoscut că fusese gata să-i respingă candidatura, însă acel zâmbet îi răsturnase hotărârea.
Andrei avea treizeci și ceva de ani și era genul de om care își ținea viața în ordine până la cel mai mic detaliu. Era înalt, dar stătea puțin adus de umeri, ca și cum ar fi vrut să ocupe mai puțin loc. Părul închis la culoare, tuns îngrijit, începuse să-i încărunțească la tâmple, moștenire de familie și stres adunat în tăcere. Ochii îi erau calmi, însă sub liniștea lor se ascundea o oboseală veche. Purta ochelari cu rame subțiri, pe care îi scotea și îi ștergea mereu când era tensionat. Hainele lui erau simple: cămăși în culori stinse, pantaloni bine croiți, nimic strident.
Nu suporta aglomerația, bârfele de birou, flirturile aruncate ca din întâmplare. Toate îl secătuiau. Se simțea în siguranță în liniște, în ordine, în muncă făcută cu atenție. Conflictele îl speriau; mai degrabă își înghițea vorbele decât să intre într-o ceartă.
Dar sub firea aceea retrasă exista ceva de neclintit: familia lui. Elena și copiii nu erau doar viața lui, erau motivul pentru care se ridica în fiecare dimineață. Fidelitatea lui nu era poză și nici efort teatral. Era la fel de firească pentru el ca respirația.
Bianca s-a fixat asupra lui chiar din prima zi. El era singurul care părea neatins de farmecul ei. Să-l seducă nu însemna doar să primească atenție; însemna să-și dovedească propria valoare. Dacă un familist „perfect” ar fi cedat în fața ei, atunci ea ar fi câștigat. Iar trecutul ei o convinsese că orice „soț devotat” ascunde, undeva, o minciună.
După două săptămâni, Bianca îi vorbea deja prietenei ei, Ioana, cu un entuziasm aproape febril despre Andrei. Ioana o asculta neliniștită.
— Iar unul însurat? Bianca, oprește-te. Omul are doi copii.
— Detalii! — Bianca a făcut un gest larg cu mâna, ca și cum ar fi alungat o muscă. — E nefericit, se vede de la o poștă. E prins într-o colivie aurită. Nevasta lui, Elena, nu-l înțelege deloc. E doar o pătură călduță pe care s-a obișnuit s-o țină lângă el. Sufletul lui cere mai mult.
— De unde știi? Ai cunoscut-o măcar?
— Nici nu trebuie. Uită-te la el. Atât de corect, atât de închis în nasturi, atât de cuminte. Asta nu e normal. Acolo e durere. Eu o să-l fac să vadă.
— Doamne, parcă vorbești dintr-o telenovelă proastă, — a gemut Ioana. — Tu nu vrei să-l ajuți. Îl vrei fiindcă e interzis. Asta nu e un joc, Bianca. E viața lui.
— Nu înțelegi, — a spus Bianca, iar ochii îi sclipeau. — Noi suntem meniți unul pentru altul. Iar familia aia perfectă? Sunt sigură că e doar fațadă. O să demonstrez.
Deplasarea de serviciu la Cluj-Napoca a fost coșmarul lui Andrei. Și cine credeți că s-a oferit voluntar să meargă? La ședințe, Bianca s-a purtat impecabil, strict profesional. Aproape că îl făcuse să se relaxeze. Apoi, seara, a venit bătaia în ușa camerei lui de hotel.
— În camera mea e îngrozitor de frig, — a spus Bianca, învelită într-un halat care abia ascundea mătasea de dedesubt.
Lui Andrei i s-a strâns stomacul. Panica, grea și amară, i-a urcat în gât. În minte i-a apărut privirea Elenei, calmă, încrezătoare.
— Așteaptă aici, — a mormăit el și s-a întors după o pătură de rezervă. — Ia asta.
Bianca a făcut o mutră bosumflată, dar a luat-o. — Te-ai încuiat singur într-o cușcă și ai aruncat cheia, — a spus înainte să plece. — Păcat. Sub omul ăsta corect e altcineva. Eu știu.
Andrei și-a lipit fruntea de ușă, cu pulsul bubuindu-i în urechi. Ușurarea se amesteca în el cu o milă ciudată, goală: pentru ea, pentru el, pentru toată mizeria în care ajunseseră.
Înapoi la birou, Bianca a părut că îl uitase. Andrei a respirat, în sfârșit, mai ușor. Apoi ea l-a rugat s-o ducă acasă cu mașina. El a refuzat.
— Te dezgust?