— Ești o femeie inteligentă, — a spus el cu grijă. — Dar îmi iubesc soția. Am o familie.
— Deci asta e? — Ochii ei au scânteiat primejdios. — Doar ea?
— Nu… — Andrei a căutat cuvintele, însă Bianca plecase deja. În clipa următoare și-a regretat ezitarea.
În noaptea aceea, o împunsătură puternică în umăr l-a smuls din somn. Șoapta furioasă a Elenei a tăiat întunericul.
— Andrei, ai înnebunit? Cine trimite poze de-astea la miezul nopții?
S-a ridicat brusc în capul oaselor. Pe telefon era Bianca, pozând în dantelă, cu un zâmbet obraznic.
— Elena, nu e ce crezi! — Cu vocea frântă, i-a spus tot: stângăcia lui, tăcerile, felul în care încercase să evite scandalul.
Elena a expirat greu. — Of, măi omule, — a murmurat ea, la jumătatea drumului dintre furie și tandrețe. — Bine. Te cred. Dar dacă mai încearcă o singură dată ceva de genul ăsta, intru eu în biroul vostru și le ofer tuturor un spectacol pe care n-o să-l uite.
Andrei a dat din cap în întuneric. A doua zi, a chemat-o pe Bianca într-o sală de ședințe. Ea a intrat cu mersul unei femei convinse că deja câștigase.
— Bianca, ai trecut o limită, — a spus el, forțându-se să pară stăpân pe sine.
— Vai, liniștește-te, — a tors ea, întinzând mâna spre fața lui. — Nu e potrivită pentru tine. Ai încredere în mine.
El s-a ferit. Mâna ei a rămas suspendată în aer.
— Ce vrei să insinuezi?
— Că viața ta perfectă e o minciună, — a șuierat ea, cu o dulceață otrăvită. — Din afară, da, familie de vis. Dar fiul tău… nici măcar nu e al tău.
Andrei a înghețat. Privind chipul ei satisfăcut, ultimele fărâme de compasiune din el s-au stins.
— Pot dovedi. — Bianca a trântit o hârtie pe masă. — Paternitate: 0%. E util să ai relații, nu? Acum mă crezi?
Andrei a ridicat ochii. Furia i se limpezise într-o claritate rece ca gheața.
— Am suportat să mă urmărești pe mine. Dar copiii mei? Radu nu e fiul meu de sânge. Asta e treaba mea și a Elenei. Părinții lui, sora Elenei și soțul ei, Irina și Cătălin, au murit. Acum e al nostru. Ești mulțumită? Te simți mai bine?
Bianca a pălit. — Eu n-am știut…
— Nu mă interesează cum ai obținut asta, — a spus el cu o voce atât de joasă, încât părea mai amenințătoare decât un strigăt. — Îți dai demisia până diseară sau merg la poliție. Iar dacă te mai apropii vreodată de copiii mei… — S-a oprit o clipă. — O să-ți dorești să fi fost doar poliția.
Bianca a plecat din firmă în aceeași zi. Andrei a ajuns acasă mai devreme și i-a strâns pe Radu și pe Ilinca mai tare decât de obicei, respirând mirosul de șampon din părul lor.
În seara aceea, s-a așezat față în față cu Elena.
— Îi spunem, — a zis Andrei încet. — Merită să afle adevărul de la noi, nu de la un străin.
Ochii Elenei s-au umplut, nu de durere, ci de ușurare. — Mi-e frică.
— Și mie. Dar o facem împreună.
O săptămână mai târziu, după prăjitură, Andrei a îngenuncheat în fața lui Radu.
— Ții minte cum spunem noi mereu că familia e cel mai important lucru? Ei bine, familia ta e una cu totul specială. Eu nu sunt tatăl tău de naștere. Mătușa Irina și unchiul Cătălin au fost părinții tăi. Ei nu mai sunt aici, dar mama și cu mine te-am ales. Iubirea te-a făcut al nostru.
Radu s-a gândit câteva clipe, apoi i-a îmbrățișat. — Mai pot să iau prăjitură?
Furtuna trecuse. Printre firimituri și vorbe spuse în șoaptă, nu mai era loc pentru Bianca și jocurile ei. Totul se așezase, în sfârșit, exact acolo unde trebuia să fie.