— Bunica nu ne trebuie! — au rostit nepoții aproape în același timp, la masa aceea de familie care începuse ca o simplă duminică obișnuită.
— Treizeci de mii de lei pentru rabla asta obosită?! — Gheorghe Popescu trânti capota vechii Dacii cu un zgomot sec și îl fulgeră pe vânzător cu privirea. — Păi aici și șuruburile par ținute doar de rugăciuni!
— Nu e rablă, domnule, e istorie pe roți! — răspunse bărbatul fără să-și piardă cumpătul, mângâind volanul crăpat de vreme. — An șaptezeci și șase, producție de la Pitești, cum nu se mai face. Actele sunt curate, motorul refăcut. Merge ca un ceas elvețian.
— Ca un ceas oprit de vreo zece ani, — mormăi Gheorghe și se întoarse către soția lui. — Mariana, hai să plecăm. Nu dau banii pe o grămadă de tablă ruginită.
Mariana Popescu îi zâmbi stingherită vânzătorului:
— Ne pare rău, dar soțul meu are dreptate. Avem nevoie de o mașină ca să ducem lucruri la casa de la țară, să mai ieșim și noi la aer. Iar asta…
— Luați-o și n-o să regretați! — insistă omul, aplecându-se puțin spre ea. — Pentru dumneavoastră mai las. Douăzeci și opt de mii și plecați cu ea.
— Nu, mulțumim, — spuse Mariana hotărât și îl luă pe Gheorghe de braț. — Mai căutăm.
Au mers o vreme fără să scoată un cuvânt printre garajele înghesuite ale cartierului. Gheorghe încă fierbea de supărare, iar Mariana simțea cum i se strânge inima. Vara era aproape, grădina trebuia lucrată, iar fără mașină drumul până la casa de la țară devenea un chin. De când vechiul lor Oltcit fusese făcut praf de un șofer grăbit — noroc că scăpaseră doar cu spaima — nu le rămăsese decât autobuzul cu schimbări sau mila vecinilor plătită cu benzină și rușine.
— Poate totuși luăm un credit pentru una nouă? — îndrăzni ea, când ieșiră pe poarta complexului de garaje.
— Cu pensiile noastre? — pufni Gheorghe. — Nici vorbă. Găsim noi ceva la mâna a doua, dar să fie cât de cât întreg. Trebuie doar să mai căutăm.
— Dar curând trebuie să săpăm grădina, — oftă Mariana, aranjându-și baticul pe cap. Vântul de primăvară încă mușca rece. — Copiii au promis că vin să ajute, dar știi și tu cum e. Andrei are serviciu, Ioana are casa ei…
— Exact! — se lumină deodată Gheorghe, de parcă îi venise o idee salvatoare. — Și dacă am vorbi cu doamna Maria?
— Cu mama?! — Mariana se opri locului și îl privi cu ochii măriți. — Are șaptezeci și nouă de ani!
— Și ce dacă? — dădu el din mână. — Mama ta e mai zdravănă decât noi doi la un loc. Dimineața face gimnastică, apoi merge la piață, seara stă la ceai cu vecinele. Și are niște bani puși deoparte. Nu ții minte că spunea că strânge pentru zile negre?
— Gheorghe! — Mariana ridică mâinile, revoltată. — Nu ți-e rușine? Sunt banii ei. I-a adunat o viață întreagă. Și oricum spunea că vrea să le lase ceva nepoților.
— Păi tocmai pentru nepoți îi luăm! — nu se lăsă el. — Cumpărăm mașină și îi ducem la țară. Aer curat, zmeură, pescuit, grădină. Sănătate curată!
Mariana clătină din cap, dar nu mai răspunse. Numai gândul că ar trebui să-i ceară bani mamei o apăsa ca o piatră. Și așa ajungeau rar la ea. Maria Ionescu locuia singură într-un bloc vechi de la marginea orașului, într-un cartier până la care făceai mult pe drum. Iar acum să apară acolo cu o asemenea rugăminte…
Acasă îi așteptau copiii și nepoții: Andrei cu soția lui, Alina, și fiul lor, Ștefan, de paisprezece ani, apoi Ioana cu soțul ei, Radu, și gemenii Irina și Mihai, care împliniseră de curând doisprezece. Se adunaseră, ca de obicei, la masa de duminică.
— Ei, ați găsit mașină? — întrebă Andrei, în timp ce așeza farfuriile.
— Nu, — oftă Mariana. — Ori costă cât aurul, ori e bună direct de dus la fier vechi.
— Tata zice să împrumutăm de la bunica Maria, — aruncă pe neașteptate Gheorghe, intrând în bucătărie. — Are ea economii.
— De la bunica Maria? — se miră Ioana, tăind pâinea. — Și crezi că ar fi de acord?
— Nu știu, — recunoscu Mariana sincer. — N-am întrebat-o. Și nici nu sunt sigură că ar trebui s-o fac.
— De ce n-ar trebui? — Gheorghe se așeză la masă de parcă lucrurile erau deja hotărâte. — Cui să le lase, dacă nu nepoților?
— Ea voia să fie pentru studiile lor, — îi aminti Mariana.
— Și ce? Casa de la țară e și ea școală! Biologie pe viu!
Toți râseră, iar discuția alunecă spre alte lucruri. Totuși, după prânz, când strângeau masa, Gheorghe reveni la planul lui.
— Mariana, eu vorbesc serios, — spuse el, ducând farfuriile spre chiuvetă. — Trebuie să discuți cu mama ta. Sunt bani de familie și ar trebui să lucreze pentru familie.
— Nu știu, Ghiță, — ezită femeia. — Mama e mândră și independentă. Nu suportă să-i umble cineva prin socoteli.
— Cine a zis să-i umblăm? — Gheorghe făcu un gest larg. — Îi explicăm situația. Doar nu cerem pentru cazinou, ci pentru un lucru folositor!
Seara, când toți se așezaseră în fața televizorului, Gheorghe îi luă iar prin surprindere:
— Dar dacă am aduce-o pe bunica Maria la noi?
— Unde?! — Mariana aproape se înecă cu ceaiul. — Abia avem loc noi!