— Ați putea să-mi faceți cel mai frumos buchet din florărie? Și cel mai mare, vă rog… tocmai am devenit tată! spuse tânărul, cu chipul luminat de o bucurie pe care abia o putea ține în frâu, privind-o pe florăreasa zâmbitoare.
În drum spre maternitate, Andrei Radu își imagina clipa în care avea să-și țină pentru prima dată fiul nou-născut în brațe. În tăcere, își promitea că va fi pentru copilul lui tatăl pe care el nu-l avusese niciodată. Amintirea propriei copilării îl apăsa ca o piatră. Din anii aceia nu păstrase aproape nimic luminos, în afară de o scenă scurtă: un bărbat înalt și puternic îl ridica în aer, iar el simțea în același timp teamă și fericire. Dar acel bărbat, Sorin Radu, plecase repede din viața lor, lăsându-i pe Andrei și pe mama lui nu doar cu inima frântă, ci și fără casă.
Totul începuse cu vizitele tot mai dese ale Doinei Munteanu, o veche prietenă a mamei sale, asistentă la dispensarul din cartier. Venea adesea cu câte o sticlă de țuică sau vișinată și alunga cu un gest nepăsător ezitările stânjenite ale gazdei.
— Hai, nu mai fi așa speriată! Ce rău poate să facă? Doar deschide pofta de mâncare, spunea Doina, cu un ton lejer și cu zâmbetul acela exersat. Ar trebui să-ți prețuiești bărbatul. Un om ca el trebuie ținut la loc de cinste.
Apoi venise seara aniversării Doinei. Femeia locuia în celălalt capăt al orașului, împreună cu cele două fiice ale ei, iar în noaptea aceea se învârtise neobosită în jurul lui Sorin, umplându-i paharul și acoperindu-l cu atenții.
Nu după mult timp, întorcându-se de la antrenamentul de fotbal, Andrei își auzise părinții certându-se în bucătărie.
— Plec. Și da, o iubesc pe Doina. Între noi nu mai există nimic, nici dragoste, nici respect. Cu ea e altceva. Ea mă apreciază, spre deosebire de tine, anunță Sorin cu o răceală care îl făcu pe băiat să încremenească pe hol.
— Nu pe tine te apreciază, ci banii tăi, prostule! izbucni mama lui.
— Știam că asta o să spui. Mereu aceeași dramă. Și, ca să fie clar, casa va trebui vândută, iar banii împărțiți.
— Ce spui? N-ai niciun pic de rușine? Casa asta a fost darul de nuntă al părinților mei!
— Exact. Darul pentru noi, nu doar pentru tine. E bun comun.
— Și copilul tău? Unde să locuiască? Unde să doarmă, ce să mănânce?!
— Dar te-ai întrebat unde o să locuiesc eu? Într-un apartament înghesuit, cu femeia pe care o iubesc și cu cele două fete ale ei la școală? În plus, eu nu cer decât ce e drept…
Timp de doi ani, Andrei și mama lui au stat la bunici, până când au reușit să ia un credit ipotecar pentru o casă mică, modestă. Mai târziu, după ce Andrei terminase facultatea și se căsătorise, tatăl lui vitreg îi trecuse actele locuinței pe numele lui.
„O să-mi iubesc fiul și n-o să-l trădez niciodată. Nici pe el, nici pe Irina”, își spuse Andrei când ieși din maternitate, hotărât ca în zilele următoare să cumpere tot mobilierul pentru camera copilului. Amânaseră totul până atunci din respect pentru superstițiile soției lui.
Când ajunse aproape de casă, Andrei observă un bărbat chelind, care se învârtea fără rost în apropierea porții. Felul în care stătea, o anumită înclinare a umerilor, i se păru dureros de cunoscut.
— Andrei, băiatul meu! Nu mă mai recunoști?
— Tată…?
— Chiar eu! Te-am văzut imediat ce ai coborât din mașina aia frumoasă. Strașnică mașină, să știi.
— Îmi pare rău, dar mă grăbesc, spuse Andrei, strângându-și pumnii în timp ce încerca să treacă pe lângă el.
— Îți pare rău… te grăbești… Ce atâta politețe între noi? Suntem familie. Nu mă inviți înăuntru? Să stăm și noi de vorbă, ca doi bărbați.
Într-o altă zi, Andrei l-ar fi alungat fără să clipească. Dar acum era prea plin de bucuria nașterii fiului său ca să-și murdărească sufletul cu o ceartă. L-a ignorat și a pornit spre ușă. Sorin a luat tăcerea drept acceptare și l-a urmat.
— Frumoasă casă ai aici! Și spațioasă, zise Sorin, plimbându-și privirea prin camere. Se vede că ți-a mers bine. Destul de bine cât să-ți ajuți tatăl la necaz.
— Despre ce vorbești?
— Nu face pe prostul. Mai întâi, ai camere libere, chiar mai multe, după cum văd. Apoi, e clar că poți să-mi rezolvi problemele. Și, crede-mă, am destule.
— Nu înțeleg ce legătură are norocul meu cu tine. Și nici de ce m-ar interesa necazurile tale după douăzeci de ani. Suntem străini. Ce vrei?
— Am dat de o încurcătură. M-am certat cu ginerele Doinei. M-a făcut întreținut, îți vine să crezi? Pe mine! Întreținut! Când lucram la fabrică și îi țineam pe toți în puf, eram bun. Dar cum am ieșit la pensie, s-a schimbat totul. M-au dat afară din casa pentru care eu am plătit! Iar creditele pe care Doina le-a făcut pe numele meu? Tot eu trebuie să le duc. Sunt la ananghie, băiete. Nu vreau decât ce e drept…
— Drept? Și eu ce am de-a face cu asta?
— Cum poți să întrebi așa? Eu și Doina nu ne-am căsătorit niciodată. Legal, ea nu e nimic pentru mine. Nici fetele ei. Dar tu… tu ești sângele meu. Iar mama ta a fost singura mea soție adevărată. Dacă nu s-ar fi recăsătorit, la ea m-aș fi dus. Nu suntem străini, am crescut un copil împreună.
— Tu chiar crezi că mai ai vreun drept după ce ai luat jumătate din banii casei mamei și ai dispărut? N-ai plătit nici măcar un leu pentru copilul tău.
— Banii aceia s-au dus în casa Doinei, în concedii la mare… nu e nimic rău să se bucure omul de viață. Greșeala mea a fost că am făcut împrumuturi pentru nunțile și lunile de miere ale fetelor ei. Tu o să mă înțelegi, fiule. O să mă ajuți. După nedreptatea care mi s-a făcut…
— Să se bucure de viață? Eu și mama am tras de fiecare ban ani întregi. Ea muncea până cădea din picioare, iar eu, de la treisprezece ani, făceam ce găseam. Împărțeam pliante, apoi spălam mașini.
— Uite că ți-a prins bine. Ai ajuns bărbat adevărat. Doar n-o să-ți lași tatăl pe drumuri.
— Eu mi-am pierdut tatăl la zece ani.
— Mai bine mai târziu decât niciodată, nu? Recuperăm timpul pierdut.
— Cum anume?
— Aș putea sta în camera aceea liberă. Temporar. Ce zici? Sângele apă nu se face.
— Camera aceea este pentru fiul meu. Nu știu cine ți-a dat adresa mea, dar ar fi trebuit să-ți spună că am un copil acum. Un băiat, născut astăzi. Vreau să fiu tatăl pe care îl merită. Acum pleacă. Am de cumpărat mobilă și multe lucruri de făcut, spuse Andrei, arătându-i ferm ușa.
Afară, Sorin strigă după el:
— Andrei, ai o mașină prea bună. Vinde-o și ia-ți una mai simplă, iar diferența dă-mi-o mie. Îmi plătesc datoriile. Fă și tu ce se cuvine…
— Pentru mine nu ești decât un trădător. Când eram copil, aveam nevoie de un tată. Acum nu mai am nevoie de nimic de la tine. Să nu te mai văd în fața ochilor, altfel nu răspund pentru ce se va întâmpla.
Andrei se urcă în mașină fără să se mai întoarcă, lăsându-l pe bătrân în urmă, încremenit și nedumerit. Niciun strop de milă nu se clinti în el. Știa că alesese corect, pentru fiul lui, care nu avea să cunoască niciodată durerea pe care el o purtase atâția ani.