— Tu chiar crezi că mai ai vreun drept după ce ai luat jumătate din banii casei mamei și ai dispărut? N-ai plătit nici măcar un leu pentru copilul tău.
— Banii aceia s-au dus în casa Doinei, în concedii la mare… nu e nimic rău să se bucure omul de viață. Greșeala mea a fost că am făcut împrumuturi pentru nunțile și lunile de miere ale fetelor ei. Tu o să mă înțelegi, fiule. O să mă ajuți. După nedreptatea care mi s-a făcut…
— Să se bucure de viață? Eu și mama am tras de fiecare ban ani întregi. Ea muncea până cădea din picioare, iar eu, de la treisprezece ani, făceam ce găseam. Împărțeam pliante, apoi spălam mașini.
— Uite că ți-a prins bine. Ai ajuns bărbat adevărat. Doar n-o să-ți lași tatăl pe drumuri.
— Eu mi-am pierdut tatăl la zece ani.
— Mai bine mai târziu decât niciodată, nu? Recuperăm timpul pierdut.
— Cum anume?
— Aș putea sta în camera aceea liberă. Temporar. Ce zici? Sângele apă nu se face.
— Camera aceea este pentru fiul meu. Nu știu cine ți-a dat adresa mea, dar ar fi trebuit să-ți spună că am un copil acum. Un băiat, născut astăzi. Vreau să fiu tatăl pe care îl merită. Acum pleacă. Am de cumpărat mobilă și multe lucruri de făcut, spuse Andrei, arătându-i ferm ușa.
Afară, Sorin strigă după el:
— Andrei, ai o mașină prea bună. Vinde-o și ia-ți una mai simplă, iar diferența dă-mi-o mie. Îmi plătesc datoriile. Fă și tu ce se cuvine…
— Pentru mine nu ești decât un trădător. Când eram copil, aveam nevoie de un tată. Acum nu mai am nevoie de nimic de la tine. Să nu te mai văd în fața ochilor, altfel nu răspund pentru ce se va întâmpla.
Andrei se urcă în mașină fără să se mai întoarcă, lăsându-l pe bătrân în urmă, încremenit și nedumerit. Niciun strop de milă nu se clinti în el. Știa că alesese corect, pentru fiul lui, care nu avea să cunoască niciodată durerea pe care el o purtase atâția ani.