– La ce te-ai așteptat când ai plecat la amanta mai tânără? Credeai că soția o să stea cuminte și o să te aștepte?
La ce te-ai gândit, măi băiete, când ai fugit după una mai tinerică? Că nevasta ta o să-ți păstreze locul la masă și perna caldă? m-a rușinat vecina, fără să-și aleagă cuvintele.
Stăteam în fața ușii apartamentului meu, eu, Andrei, și nu reușeam să-mi ridic mâna spre sonerie. Trecuse un an de când locuiam cu altă femeie, dar mirosul acela de acasă, căldura pe care o avusesem între pereții ăia atâția ani, nu mi se șterseseră nici măcar o clipă din suflet.
Până la urmă mi-am făcut curaj. Am apăsat cu degetul arătător pe vechea sonerie, iar dincolo de ușă s-a auzit trilul familiar. Inima a început să-mi bată nebunește, de parcă tocmai alergasem câțiva kilometri fără oprire.
Plecasem atunci urât, ca un hoț. Voiam să las doar un bilețel: Iartă-mă, iubesc pe altcineva, plec. Dar Elena s-a întors de la serviciu mai devreme decât de obicei și m-a prins în dormitor, strângându-mi lucrurile.
M-am bâlbâit, incapabil să leg două vorbe întregi, în timp ce îi întâlneam privirea uimită și, în același timp, amară. Ea însă nu mi-a spus atunci niciun cuvânt.
Eu am renunțat să-mi mai adun hainele, am tras fermoarul genții atât de tare încât cursorul mi-a rămas în palmă și am ieșit pe ușă aproape fugind. Pe masă lăsasem niște bani pentru Elena și fete, cât să se descurce la început.
Cu Elena mă căsătorisem cu cincisprezece ani înainte. Dragoste? Probabil că da. Totul se așezase firesc, fără hopuri. De la bunica îmi rămăsese un apartament bun, acolo ne mutaserăm imediat după nuntă. După câțiva ani s-a născut prima noastră fetiță.
Eu aveam un post decent într-o firmă mare, iar Elena se ocupa de copil și de casă. În același timp făcea și facultatea la fără frecvență.
Mai târziu și-a luat diploma de logoped, pe lângă pregătirea ei pedagogică, și s-a angajat la aceeași grădiniță unde o înscrisesem pe fiica noastră. După alți câțiva ani, în casa noastră a venit și a doua fetiță.
Toți cunoscuții spuneau că familia mea cu Elena era una de invidiat. Poate chiar era. Nu aveam scandaluri, nu aveam certuri mari. Elena era o gospodină minunată: gătea bine, ținea casa curată, se ocupa de copii, iar pe mine, recunosc, nu mă neglija deloc. Aveam tot ce trebuia și, cu toate astea, în mine începuse să se adune o tristețe ciudată.
Acum doi ani a apărut în viața mea Bianca. În acte o chema de fapt Sabina, dar ea se prezenta numai Bianca și voia ca toată lumea să-i spună așa.
Când s-a angajat în același departament în care lucram și eu, Bianca a atras imediat privirile bărbaților din firmă.
La început nici n-am băgat-o în seamă prea mult, dar la o petrecere de firmă organizată la iarbă verde, s-a întâmplat să stea lângă mine în autocar. Am început să vorbim și, de acolo, totul s-a rostogolit.
Rolul de amantă nu-i convenea deloc Biancăi. Într-o zi mi-a pus condiția: ori ea, ori ele. Eu nu aveam de gând cu adevărat să divorțez, dar presiunea ei, într-un fel bolnav, îmi măgulea orgoliul. Și am plecat la ea.
M-am considerat mereu un om corect. N-am scos-o pe Elena cu copiii din apartament. Pensia alimentară o viram punctual pe cardul ei.
Cu fetele nu pot spune că nu voiam să mă văd. Nu, îmi era dor de ele. Doar că nu știam ce să le spun, cum să mă justific, cum să mă uit în ochii lor.
Primele șase luni cu Bianca au fost strălucitoare: în fiecare seară cafenele, întâlniri cu prietenii ei, weekenduri la casa părinților ei de lângă Sinaia. Bianca se pregătea pentru nuntă cu toată ființa ei.
Într-o zi, când strângeam gunoiul din baie, am văzut un test folosit. Două liniuțe.
Un copil? Al nostru, al meu și al Biancăi? Gândul ăsta m-a bucurat și m-a izbit în același timp. Nu reușeam s-o văd pe Bianca mamă.
– Îmi pregătești o surpriză? am întrebat-o seara.
– Surpriză? mi-a răspuns ea cu un zâmbet jucăuș. Iubitul meu vrea o surpriză? Orice dorință se îndeplinește!
– Nu despre asta vorbesc. Am găsit în baie… Știu că ești însărcinată, i-am mărturisit și am cuprins-o în brațe.
Ea s-a tras într-o parte.
– A, asta… Nu-ți bate capul. Am hotărât deja.
– Ai hotărât? Ce vrei să spui? am întrebat nedumerit.
– Andrei, pe bune, nu te purta ca un adolescent. Ce copil acum? Avem nunta aproape. Doar n-o să merg la starea civilă cu burta la gură. Și vacanța e deja plătită. Să stau cu grețuri în luna de miere? Nici vorbă.
– Deci tu…
– Da, ai înțeles bine. Nu mai există copilul, a spus Bianca provocator.
Am tăcut. Nu puteam să cred că fusese în stare să facă asta.
Din ziua aceea între noi s-a deschis o fisură. Am început s-o privesc altfel. Vedeam acum o femeie rece, calculată, gata să treacă și peste mine, dacă într-o zi i-ar fi fost de folos.
Mă gândeam tot mai des la copilul care nu apucase să se nască și, fără să vreau, îmi aminteam de Elena. În prima mea familie totul fusese altfel. Nunta care se apropia nu mă mai bucura deloc, iar într-o zi mi-a devenit limpede: divorțul fusese o greșeală. Viața cu Bianca era o greșeală și mai mare.
În cele din urmă, după ce mi-am pus gândurile în ordine, cu o lună înainte de nuntă am luat aceeași geantă de voiaj și, printre țipetele și blestemele Biancăi, am trântit ușa în urma mea.
Am sunat încă o dată. În apartament era liniște. Am scos cheile pe care le păstrasem tot timpul în portofel. Am răsucit cheia în broască. Am intrat în hol și, din obișnuință, am aprins lumina.
Gol în toate camerele. Nimeni. Părea că nu mai locuise cineva acolo de multă vreme. Unde sunt Elena și fetele? mă întrebam, deschizând dulapuri goale.
Am ieșit pe palier și am sunat la ușa de vizavi. Dinăuntru s-au auzit pași.
– Cine e? a întrebat supărată vecina, doamna Rodica Ionescu, una dintre cele mai vechi locatare din bloc, care fusese prietenă cu bunica mea răposată.
– Tanti Rodica, eu sunt, Andrei, am spus cu voce tremurată, în timp ce inima îmi bătea cu putere.
Ușa s-a deschis brusc. Bătrâna și-a șters mâinile de șorț și a tresărit:
– Vai de mine! Andreișor, tu ești? Te-ai întors?
– Eu sunt, tanti Rodica. M-am întors… Nu știți unde sunt ai mei?
– Intră, nu sta ca străinul pe scară, mi-a spus ea, făcându-mi loc. Am pășit înăuntru.
Așezat în bucătăria ei veche, priveam posomorât spre vecina mea.
– Și ce credeai tu, când ai plecat după aia tânără? Că nevasta ta trebuia să te aștepte? n-a ratat tanti Rodica ocazia să-mi dea peste obraz, așezându-se pe taburetul ei.
– Nu, Andreișor, Elena ta a plecat. A luat copiii și s-a dus. Și-a găsit de lucru într-o comună din alt județ. De apartament mă ocup eu. Elena îmi trimite banii la timp pentru întreținere, totul e în regulă aici.
A tăcut o clipă, apoi a continuat:
– Dacă era după mine, ți-aș fi tras o mamă de bătaie să mă pomenești. Ce-ți lipsea, măi băiete? Ți-ai lăsat copiii, ți-ai schimbat nevasta pe… Doamne, iartă-mă. Și acum ce cauți aici? Nu ți-a mers cu tinerica?
– Nu mi-a mers, tanti Rodica, am răspuns întunecat și m-am ridicat. Plec. Iertați-mă că v-am deranjat.
– Pleci? a strigat ea deodată, aspru. Stai jos! N-am terminat! Să ferească Dumnezeu să fi văzut bunica ta rușinea asta!
M-am așezat la loc, cu privirea în pământ.
– Îți dau adresa Elenei și numărul ei nou, a oftat ea. Dar trebuie să știi ceva. A născut un copil. Un băiat.
Am tresărit.
– Ce? Ce copil?
– Un copil, Andrei! Era însărcinată când ai fugit tu. Abia aflase. Dar tu ai dat din coadă și-ai zburat, așa că n-a mai apucat să-ți spună.
– Și nici eu nu ți-aș fi spus! Aș fi lăsat-o să trăiască așa cum voia ea, dar îi e greu acum. Salariul e mic, trebuie să plătească bonă, Elena muncește…
– Iar banii pe care tu îi trimiți pentru copii nu se atinge de ei. Îmi trimite doar pentru apartament. Așa stau lucrurile, Andreișor. Acum gândește-te singur ce ai de făcut.
Mi-am prins capul în mâini. Doamna Rodica a tăcut și ea. După un timp m-am ridicat, am mulțumit cu voce răgușită:
– Mulțumesc, tanti Rodica, și am ieșit.
M-am întors în apartamentul meu, am intrat în camera care fusese cândva a mea și a Elenei și m-am oprit lângă fereastră. Deasupra orașului adormit pâlpâiau sute de lumini. Și fiecare părea să mă mustre în tăcere.
Când somnul a început, în sfârșit, să mă doboare, un singur gând mi se învârtea în minte:
Să mă ierte. Doar atât. Să poată, cumva, să mă ierte.