În cele din urmă, după ce mi-am pus gândurile în ordine, cu o lună înainte de nuntă am luat aceeași geantă de voiaj și, printre țipetele și blestemele Biancăi, am trântit ușa în urma mea.
Am sunat încă o dată. În apartament era liniște. Am scos cheile pe care le păstrasem tot timpul în portofel. Am răsucit cheia în broască. Am intrat în hol și, din obișnuință, am aprins lumina.
Gol în toate camerele. Nimeni. Părea că nu mai locuise cineva acolo de multă vreme. Unde sunt Elena și fetele? mă întrebam, deschizând dulapuri goale.
Am ieșit pe palier și am sunat la ușa de vizavi. Dinăuntru s-au auzit pași.
– Cine e? a întrebat supărată vecina, doamna Rodica Ionescu, una dintre cele mai vechi locatare din bloc, care fusese prietenă cu bunica mea răposată.
– Tanti Rodica, eu sunt, Andrei, am spus cu voce tremurată, în timp ce inima îmi bătea cu putere.
Ușa s-a deschis brusc. Bătrâna și-a șters mâinile de șorț și a tresărit:
– Vai de mine! Andreișor, tu ești? Te-ai întors?
– Eu sunt, tanti Rodica. M-am întors… Nu știți unde sunt ai mei?
– Intră, nu sta ca străinul pe scară, mi-a spus ea, făcându-mi loc. Am pășit înăuntru.
Așezat în bucătăria ei veche, priveam posomorât spre vecina mea.
– Și ce credeai tu, când ai plecat după aia tânără? Că nevasta ta trebuia să te aștepte? n-a ratat tanti Rodica ocazia să-mi dea peste obraz, așezându-se pe taburetul ei.
– Nu, Andreișor, Elena ta a plecat. A luat copiii și s-a dus. Și-a găsit de lucru într-o comună din alt județ. De apartament mă ocup eu. Elena îmi trimite banii la timp pentru întreținere, totul e în regulă aici.
A tăcut o clipă, apoi a continuat:
– Dacă era după mine, ți-aș fi tras o mamă de bătaie să mă pomenești. Ce-ți lipsea, măi băiete? Ți-ai lăsat copiii, ți-ai schimbat nevasta pe… Doamne, iartă-mă. Și acum ce cauți aici? Nu ți-a mers cu tinerica?
– Nu mi-a mers, tanti Rodica, am răspuns întunecat și m-am ridicat. Plec. Iertați-mă că v-am deranjat.
– Pleci? a strigat ea deodată, aspru. Stai jos! N-am terminat! Să ferească Dumnezeu să fi văzut bunica ta rușinea asta!
M-am așezat la loc, cu privirea în pământ.
– Îți dau adresa Elenei și numărul ei nou, a oftat ea. Dar trebuie să știi ceva. A născut un copil. Un băiat.
Am tresărit.
– Ce? Ce copil?
– Un copil, Andrei! Era însărcinată când ai fugit tu. Abia aflase. Dar tu ai dat din coadă și-ai zburat, așa că n-a mai apucat să-ți spună.
– Și nici eu nu ți-aș fi spus! Aș fi lăsat-o să trăiască așa cum voia ea, dar îi e greu acum. Salariul e mic, trebuie să plătească bonă, Elena muncește…
– Iar banii pe care tu îi trimiți pentru copii nu se atinge de ei. Îmi trimite doar pentru apartament. Așa stau lucrurile, Andreișor. Acum gândește-te singur ce ai de făcut.
Mi-am prins capul în mâini. Doamna Rodica a tăcut și ea. După un timp m-am ridicat, am mulțumit cu voce răgușită:
– Mulțumesc, tanti Rodica, și am ieșit.
M-am întors în apartamentul meu, am intrat în camera care fusese cândva a mea și a Elenei și m-am oprit lângă fereastră. Deasupra orașului adormit pâlpâiau sute de lumini. Și fiecare părea să mă mustre în tăcere.
Când somnul a început, în sfârșit, să mă doboare, un singur gând mi se învârtea în minte:
Să mă ierte. Doar atât. Să poată, cumva, să mă ierte.