„Mama ta nu mai stă aici”, a spus soțul meu, deschizându-mi ușa, în timp ce eu încă țineam mânerul trolerului în palmă.
Elena a rămas nemișcată pe prag. Degetele i s-au strâns instinctiv pe bagaj, iar aerul rece din scară a intrat în hol ca o veste rea. Ușa era larg deschisă, lumina ardea în camera în care dormea, de obicei, mama ei.
— Cum adică nu mai stă aici? a întrebat ea, cu vocea frântă. Am lipsit doar trei zile, am fost plecată cu serviciul. Unde ar fi putut să se ducă?
Mihai a ridicat ușor din umeri și s-a dat la o parte, lăsând-o să intre. Era atât de liniștit, atât de stăpân pe sine, încât calmul lui părea aproape crud.
— Am dus-o la mătușa Rodica. A fost de acord să o primească pentru o vreme.
— Pentru o vreme? Elena și-a scos pantofii cu toc, aproape împiedicându-se. Ce înseamnă asta? Și de ce ai hotărât tu singur, fără mine?
— Pentru că nu mai pot. A privit-o drept în ochi. Pur și simplu nu mai pot, Elena. Trei ani. Trei ani de așa ceva. Mi-a ajuns.
Ea a intrat în bucătărie și și-a lăsat geanta pe masă cu un zgomot surd. Îi tremurau mâinile, de oboseală, de șoc, de furia care începea să-i urce în piept. A deschis frigiderul, a luat o sticlă cu apă și a băut câteva înghițituri lungi.
— Deci, ca să înțeleg bine, a spus ea, silindu-se să pară calmă, ai dat-o afară pe mama cât timp eu nu eram acasă?
— N-am dat-o afară. Am mutat-o. Cu grijă, cu lucrurile ei, cu respect. S-a sprijinit de tocul ușii. Știi și tu că era soluția corectă. E mama ta, da. Dar căsnicia noastră trebuie să vină înainte.
Elena a clătinat din cap. Era înfricoșător cât de repede putea cineva să-ți schimbe viața din temelii. În acea dimineață plecase din Cluj-Napoca convinsă că acasă o aștepta totul exact cum îl lăsase. Acum, parcă intrase într-o altă casă, într-o altă existență.
— Trebuie să vorbesc cu mama, a spus ea, scoțând telefonul.
— E prea târziu, a murmurat Mihai. Aproape miezul nopții. Sun-o mâine.
— Mă duc la mătușa Rodica.
— Nu te duci. Vocea lui s-a întărit. Abia ai coborât din tren. Ești frântă. Vorbim dimineață.
Elena a format numărul mamei, dar telefonul era închis. A sunat-o pe Rodica. Nimic. Mihai a rămas lângă ușă, tăcut, urmărind-o.
— Ce i-ai spus? Elena și-a aruncat telefonul pe masă.
— Adevărul. Că nu mai putem trăi așa. Că ne pierdem unul pe altul. Că ajunsesem în punctul în care trebuia să fie una dintre voi două aici: ea sau eu.
— I-ai pus un ultimatum?
— Și nu trebuia? Și-a trecut mâna prin păr. Elena, am vorbit despre asta de zeci de ori. Nu mai pot continua. Vreau să fim iar o familie. Doar tu și cu mine. Fără certuri, fără înțepături, fără să merg prin propria casă ca pe coji de ouă.
Elena s-a prăbușit pe un scaun și și-a acoperit fața cu palmele. Da, vorbiseră. De multe ori. Dar nu crezuse niciodată că el chiar va face pasul acela. Își imaginase, într-un fel naiv, că lucrurile se vor așeza singure.
— Cum a reacționat? a întrebat ea, fără să ridice privirea.
— Ca un soldat. A spus că se aștepta. Și-a strâns lucrurile într-o oră. N-a plâns.
Elena a zâmbit amar. Asta era mama ei: mândră, tare, de neclintit. N-ar fi făcut niciodată o scenă, nici măcar dacă i s-ar fi rupt sufletul.
— Trebuie să o văd.
— Mâine, a repetat Mihai. Acum faci un duș și te culci. Abia te mai ții pe picioare.
Ea l-a ascultat. Sub apa fierbinte, a încercat să înțeleagă ce se întâmplase. Mama locuia cu ei de când făcuse accidentul vascular. Medicii le spuseseră că avea nevoie de îngrijire permanentă. Să o lase singură nu fusese niciodată o opțiune, așa că Elena o adusese acasă fără să ezite.
La început, Mihai nu se împotrivise. Familia era familie. Dar lunile trecuseră, iar recuperarea mamei fusese anevoioasă. Se schimbase. Devenise tăioasă, nemulțumită, imprevizibilă. Tăcea ore întregi, apoi izbucnea. Mai ales în fața lui Mihai.
— Ăsta nu e bărbat adevărat, mormăia ea când el pleca la serviciu. Nu știe să repare nici un robinet care picură, nu aduce destui bani în casă. O să regreți că ai rămas cu el.
Elena îl apăra, bineînțeles. Îi explica mamei că Mihai era inginer software, că în vremurile acestea mintea cântărea mai mult decât forța brațelor. Că aveau apartament, mașină, vacanțe, o viață așezată.
— Bunicul tău n-ar fi acceptat niciodată așa ceva, izbucnea mama. Un bărbat adevărat are grijă de ai lui.
Mihai își înghițea replicile, dar tensiunea se aduna în pereți ca igrasia. Rămânea tot mai des peste program, evita cinele. Când era acasă, se închidea în dormitor, spunând că lucrează, deși Elena știa că uneori doar se ascundea.
Nu mai vorbeau ca înainte. Nu despre lucruri adevărate. Doar liste, cumpărături, haine de dus la curățătorie, facturi. Căsnicia lor, cândva caldă și vie, ajunsese să semene cu o împărțire tăcută a aceluiași spațiu.
Și apoi venise asta. Mihai alesese în locul ei. Mama plecase. Fără discuție. Fără avertisment.
Elena s-a strecurat în pat. Mihai era deja acolo, prefăcându-se că citește.
— Înțeleg de ce ai făcut-o, a spus ea încet. Dar nu aveai dreptul să o faci pe ascuns.
— Am așteptat trei ani să hotărăști tu, a răspuns el, lăsând cartea deoparte. Trei ani în care ți-am propus variante: o îngrijitoare, un apartament aproape, un centru bun. Ne permitem. Dar tu nu voiai să auzi.
— E mama mea, Mihai, a izbucnit Elena. M-a crescut singură după ce tata a plecat. A muncit în două locuri ca eu să pot face pian, să merg la o școală bună. Nu pot să o dau pe mâna unor străini!
— Și eu ce sunt? a întrebat el încet. Tot un străin?
Elena nu i-a răspuns. În cameră se auzea doar tic-tacul ceasului. Mihai a stins veioza și s-a întors cu spatele. Ea a rămas cu ochii în tavan, cu pulsul alergându-i prin tâmple.
Dimineața a venit odată cu apelul mătușii Rodica. Mama era bine, spunea ea. Se așeza încet. Nu era nevoie ca Elena să se grăbească.
— Nu veni azi, i-a zis Rodica. Are nevoie să se obișnuiască.
Elena n-a crezut-o. Mama ei voia mereu să o vadă. În fiecare zi, aproape în fiecare oră. Până și o fugă la Mega Image se termina cu un telefon: „Unde ești? Când te întorci?”
— Vin oricum, a spus Elena și a închis.
Mihai era în bucătărie, cu două căni de cafea pe masă.
— Mi-am luat liber azi, a spus el. Trebuie să vorbim. Serios.
Ea a dat din cap. Da, trebuiau.
— O văd întâi pe mama, a răspuns. Apoi vorbim.
Rodica locuia în celălalt capăt al orașului, într-un bloc vechi, fără lift. Urcând scările, Elena se întreba cum avea să se descurce mama ei patru etaje, cu șoldul acela dureros.
Ușa i-a deschis-o Rodica, o femeie plinuță, cu părul vopsit într-un roșcat aprins. Era o rudă mai îndepărtată, una cu care mama vorbise rar de-a lungul anilor.
— Intră, i-a spus ea. Maică-ta e în bucătărie.
Apartamentul era înghesuit, iar în bucătărie abia încăpeau două persoane. Mama stătea dreaptă pe scaun, lângă fereastră. Nici măcar nu s-a întors când Elena a intrat.
— Mamă.
— Ai venit, a spus ea rece. Credeam că bărbatul tău n-o să-ți dea voie.
— Nu vorbi prostii. Elena s-a așezat în fața ei. Normal că am venit.
— Și ce s-a întâmplat? Mama a ridicat, în sfârșit, privirea. Nimic deosebit. Soțul tău a arătat cine comandă. Eu am zis mereu că e slab. Uite că, de fapt, e un tiran.
Elena a oftat. Pentru mama ei, totul era alb sau negru. Nu exista mijloc.
— Nu e tiran. Doar că ne-a fost greu tuturor.
— Greu? a pufnit mama. Și eu am trăit în huzur, nu? Bolnavă, dependentă, simțind în fiecare zi că sunt o povară. Crezi că nu vedeam cum se uita la mine?
— Tu l-ai ales. Vocea mamei s-a făcut tăioasă. Trăiește cu el. Eu mă descurc.
Rodica a înțeles și a ieșit discret din bucătărie. Elena și-a privit mama: părul îi era încărunțit, spatele drept, bărbia ridicată. Învinsă nu părea, nici măcar acum.
— Pot să-ți închiriez o garsonieră aproape de noi, a spus Elena. Găsim o îngrijitoare. Tot ce ai nevoie.
— Nu. Mama și-a încleștat maxilarul. Rămân aici. Când o să fiu mai bine, mă întorc la mine acasă.
— Doctorii au spus că nu e sigur.
— Doctorii nu știu tot. Și-a ridicat bărbia. Am să am grijă de mine.
Tonul era ferm, dar Elena a văzut tremurul din mâinile ei. Mama era speriată. Pentru prima dată după ani întregi, era cu adevărat singură.
— O să vin zilnic.
— Nu. Vocea mamei s-a îmblânzit puțin. Ai viața ta. Vino în weekend.
Elena cunoștea acel ton. Când mama lua o hotărâre, nimeni nu o mai putea mișca din loc.
Înainte să plece, mama i-a prins încheietura.
— Eu doar am vrut să fii fericită, a șoptit. Poate Mihai al tău are dreptate. Poate îți va fi mai bine fără mine.
Elena a îmbrățișat-o strâns și a inspirat mirosul acela familiar de lavandă și pudră, miros de casă, de copilărie, de siguranță.
— Te iubesc, mamă, i-a spus. O să fiu mereu aici.
Mama s-a desprins din brațele ei, iar masca aceea mândră i s-a așezat din nou pe chip.
— Du-te, a zis. Să nu-l faci să te aștepte.
Afară, Elena a rămas câteva clipe în frig, cu plămânii arzându-i. Vinovăția o apăsa până la durere. Cu mintea știa că Mihai avea dreptate. Dar inima ei se strângea la gândul că mama se simțea alungată.
Când s-a întors acasă, Mihai pregătise prânzul: paste la cuptor, preferatele ei. S-au așezat față în față, ca în vremurile bune.
— Cum e? a întrebat el.
— Dârză, a spus Elena. Se preface că totul e în regulă.
Mihai a dat încet din cap. Își cunoștea soacra: voință de fier până la capăt.
— Elena, știu că ești supărată, a spus el. Dar nu mai exista altă cale. Ne distrugeam unii pe alții. Mama ta e nefericită cu mine. Eu sunt nefericit cu ea. Iar tu ești ruptă în două.
Ea a rămas tăcută. Nu putea spune că minte.
— Uite ce propun, a continuat el. Îi găsim un apartament potrivit, frumos, cu lift. Angajăm pe cineva care să o ajute la masă, curățenie, cumpărături. Îi punem și un buton de urgență, dacă are nevoie. Tu mergi la ea ori de câte ori vrei. Dar locuiește separat.
— Și dacă se agravează?
— Atunci vedem. Poate un centru cu personal medical bun. Dar numai ca ultimă variantă.
Elena l-a privit. Era obosit, dar hotărât. Îndurase trei ani de dispreț pentru ea.
— Sunt de acord, a spus încet. Dar niciodată să nu mai iei o astfel de decizie fără mine.
Mihai a zâmbit. Pentru prima dată după mult timp, zâmbetul lui era adevărat.
— Îți promit.
Au mâncat în liniște, dar liniștea nu mai era grea. Avea ceva blând în ea. Ceva se așezase la loc, măcar pentru o clipă.
Mai târziu, Elena a sunat-o pe mama ei și i-a explicat planul. Spre surprinderea ei, femeia a acceptat aproape imediat, cu o singură condiție.
— Aleg eu apartamentul. Și femeia care mă ajută. Nu vreau străini băgați pe gât.
— Bine, mamă. Cum vrei tu.
În seara aceea, Elena și Mihai s-au cuibărit pe canapea și au pus un film vechi, unul pe care îl iubeau cândva. Brațul lui în jurul ei, capul ei pe pieptul lui: simplu, cunoscut, aproape uitat.
— Am crezut că o să te pierd, a recunoscut el. Că o vei alege pe ea în locul meu.
Elena și-a ridicat privirea.
— Iar eu mă temeam că într-o zi voi veni acasă și nu te voi mai găsi.
— Niciodată, a șoptit Mihai, strângând-o mai aproape.
Mai târziu, când somnul începea să o cuprindă, Elena și-a amintit cuvintele lui de cu o seară înainte: „Mama ta nu mai locuiește aici.” Atunci i se păruseră un sfârșit.
Acum se întreba dacă nu cumva fuseseră începutul. O șansă pentru toți trei: să iubească fără să se sufoce, să aibă grijă unul de altul fără să se controleze.
Pentru prima dată după ani întregi, Elena nu a mai visat nimic dureros. Doar marea, nisipul și un soare care se ridica la orizont, nu apunea.