— Am așteptat trei ani să hotărăști tu, a răspuns el, lăsând cartea deoparte. Trei ani în care ți-am propus variante: o îngrijitoare, un apartament aproape, un centru bun. Ne permitem. Dar tu nu voiai să auzi.
— E mama mea, Mihai, a izbucnit Elena. M-a crescut singură după ce tata a plecat. A muncit în două locuri ca eu să pot face pian, să merg la o școală bună. Nu pot să o dau pe mâna unor străini!
— Și eu ce sunt? a întrebat el încet. Tot un străin?
Elena nu i-a răspuns. În cameră se auzea doar tic-tacul ceasului. Mihai a stins veioza și s-a întors cu spatele. Ea a rămas cu ochii în tavan, cu pulsul alergându-i prin tâmple.
Dimineața a venit odată cu apelul mătușii Rodica. Mama era bine, spunea ea. Se așeza încet. Nu era nevoie ca Elena să se grăbească.
— Nu veni azi, i-a zis Rodica. Are nevoie să se obișnuiască.
Elena n-a crezut-o. Mama ei voia mereu să o vadă. În fiecare zi, aproape în fiecare oră. Până și o fugă la Mega Image se termina cu un telefon: „Unde ești? Când te întorci?”
— Vin oricum, a spus Elena și a închis.
Mihai era în bucătărie, cu două căni de cafea pe masă.
— Mi-am luat liber azi, a spus el. Trebuie să vorbim. Serios.
Ea a dat din cap. Da, trebuiau.
— O văd întâi pe mama, a răspuns. Apoi vorbim.
Rodica locuia în celălalt capăt al orașului, într-un bloc vechi, fără lift. Urcând scările, Elena se întreba cum avea să se descurce mama ei patru etaje, cu șoldul acela dureros.
Ușa i-a deschis-o Rodica, o femeie plinuță, cu părul vopsit într-un roșcat aprins. Era o rudă mai îndepărtată, una cu care mama vorbise rar de-a lungul anilor.
— Intră, i-a spus ea. Maică-ta e în bucătărie.
Apartamentul era înghesuit, iar în bucătărie abia încăpeau două persoane. Mama stătea dreaptă pe scaun, lângă fereastră. Nici măcar nu s-a întors când Elena a intrat.
— Mamă.
— Ai venit, a spus ea rece. Credeam că bărbatul tău n-o să-ți dea voie.
— Nu vorbi prostii. Elena s-a așezat în fața ei. Normal că am venit.
— Și ce s-a întâmplat? Mama a ridicat, în sfârșit, privirea. Nimic deosebit. Soțul tău a arătat cine comandă. Eu am zis mereu că e slab. Uite că, de fapt, e un tiran.
Elena a oftat. Pentru mama ei, totul era alb sau negru. Nu exista mijloc.
— Nu e tiran. Doar că ne-a fost greu tuturor.
— Greu? a pufnit mama. Și eu am trăit în huzur, nu? Bolnavă, dependentă, simțind în fiecare zi că sunt o povară. Crezi că nu vedeam cum se uita la mine?
— Tu l-ai ales. Vocea mamei s-a făcut tăioasă. Trăiește cu el. Eu mă descurc.
Rodica a înțeles și a ieșit discret din bucătărie. Elena și-a privit mama: părul îi era încărunțit, spatele drept, bărbia ridicată. Învinsă nu părea, nici măcar acum.
— Pot să-ți închiriez o garsonieră aproape de noi, a spus Elena. Găsim o îngrijitoare. Tot ce ai nevoie.
— Nu. Mama și-a încleștat maxilarul. Rămân aici. Când o să fiu mai bine, mă întorc la mine acasă.
— Doctorii au spus că nu e sigur.
— Doctorii nu știu tot. Și-a ridicat bărbia. Am să am grijă de mine.
Tonul era ferm, dar Elena a văzut tremurul din mâinile ei. Mama era speriată. Pentru prima dată după ani întregi, era cu adevărat singură.
— O să vin zilnic.
— Nu. Vocea mamei s-a îmblânzit puțin. Ai viața ta. Vino în weekend.
Elena cunoștea acel ton. Când mama lua o hotărâre, nimeni nu o mai putea mișca din loc.
Înainte să plece, mama i-a prins încheietura.
— Eu doar am vrut să fii fericită, a șoptit. Poate Mihai al tău are dreptate. Poate îți va fi mai bine fără mine.
Elena a îmbrățișat-o strâns și a inspirat mirosul acela familiar de lavandă și pudră, miros de casă, de copilărie, de siguranță.
— Te iubesc, mamă, i-a spus. O să fiu mereu aici.
Mama s-a desprins din brațele ei, iar masca aceea mândră i s-a așezat din nou pe chip.
— Du-te, a zis. Să nu-l faci să te aștepte.
Afară, Elena a rămas câteva clipe în frig, cu plămânii arzându-i. Vinovăția o apăsa până la durere. Cu mintea știa că Mihai avea dreptate. Dar inima ei se strângea la gândul că mama se simțea alungată.
Când s-a întors acasă, Mihai pregătise prânzul: paste la cuptor, preferatele ei. S-au așezat față în față, ca în vremurile bune.
— Cum e? a întrebat el.
— Dârză, a spus Elena. Se preface că totul e în regulă.
Mihai a dat încet din cap. Își cunoștea soacra: voință de fier până la capăt.
— Elena, știu că ești supărată, a spus el. Dar nu mai exista altă cale. Ne distrugeam unii pe alții. Mama ta e nefericită cu mine. Eu sunt nefericit cu ea. Iar tu ești ruptă în două.
Ea a rămas tăcută. Nu putea spune că minte.
— Uite ce propun, a continuat el. Îi găsim un apartament potrivit, frumos, cu lift. Angajăm pe cineva care să o ajute la masă, curățenie, cumpărături. Îi punem și un buton de urgență, dacă are nevoie. Tu mergi la ea ori de câte ori vrei. Dar locuiește separat.
— Și dacă se agravează?
— Atunci vedem. Poate un centru cu personal medical bun. Dar numai ca ultimă variantă.
Elena l-a privit. Era obosit, dar hotărât. Îndurase trei ani de dispreț pentru ea.
— Sunt de acord, a spus încet. Dar niciodată să nu mai iei o astfel de decizie fără mine.
Mihai a zâmbit. Pentru prima dată după mult timp, zâmbetul lui era adevărat.
— Îți promit.
Au mâncat în liniște, dar liniștea nu mai era grea. Avea ceva blând în ea. Ceva se așezase la loc, măcar pentru o clipă.
Mai târziu, Elena a sunat-o pe mama ei și i-a explicat planul. Spre surprinderea ei, femeia a acceptat aproape imediat, cu o singură condiție.
— Aleg eu apartamentul. Și femeia care mă ajută. Nu vreau străini băgați pe gât.
— Bine, mamă. Cum vrei tu.
În seara aceea, Elena și Mihai s-au cuibărit pe canapea și au pus un film vechi, unul pe care îl iubeau cândva. Brațul lui în jurul ei, capul ei pe pieptul lui: simplu, cunoscut, aproape uitat.
— Am crezut că o să te pierd, a recunoscut el. Că o vei alege pe ea în locul meu.
Elena și-a ridicat privirea.
— Iar eu mă temeam că într-o zi voi veni acasă și nu te voi mai găsi.
— Niciodată, a șoptit Mihai, strângând-o mai aproape.
Mai târziu, când somnul începea să o cuprindă, Elena și-a amintit cuvintele lui de cu o seară înainte: „Mama ta nu mai locuiește aici.” Atunci i se păruseră un sfârșit.
Acum se întreba dacă nu cumva fuseseră începutul. O șansă pentru toți trei: să iubească fără să se sufoce, să aibă grijă unul de altul fără să se controleze.
Pentru prima dată după ani întregi, Elena nu a mai visat nimic dureros. Doar marea, nisipul și un soare care se ridica la orizont, nu apunea.