— La ce te-ai așteptat când ai plecat la amanta cea tânără? Că nevasta o să te aștepte?
Asta credeai tu, când ai fugit după o fată mai tânără? Că femeia ta o să rămână în prag, numărându-ți pașii până te întorci? șoptea prin pereți tanti Viorica. Vorbele ei se strecurau prin penumbra scării ca bâzâitul țânțarilor într-o seară caldă de iunie.
…În fața ușii vechiului său apartament de la marginea Iașiului, Andrei stătea nemișcat, cu mâna suspendată, fără curajul de a atinge butonul tocit al soneriei. De un an trăia într-o lume străină, mai aprinsă, mai lucioasă, dar mirosul tapetului vechi din blocul acela comunist și lumina stinsă în care se coptese viața lui de dinainte îl urmăreau noapte de noapte. Clădirea părea că se învârte ca un disc vechi, scârțâind mereu aceeași melodie.
În cele din urmă și-a adunat puterile, a apăsat cercul rece de metal, iar undeva, dincolo de ușă, trilul soneriei s-a risipit prin camerele goale, ca o voce smulsă din beciul memoriei. Inima i se zbătea în coaste ca un animal prins, de parcă urma să se arate ceva de neocolit: zăpadă topită în palme, geam aburit, un caiet uitat în întuneric…
Cu un an în urmă, plecarea lui semănase cu o hoție făcută în propria casă. Se hotărâse să lase doar un bilet palid, cu acele cuvinte tocite: Iartă-mă, iubesc pe altcineva, plec. Dar Elena se întorsese mai devreme în ziua aceea, intrase grăbită în bucătărie și îl prinsese îndesându-și lucrurile în geantă. Vorbele lui Andrei se împiedicau unele de altele, ca treptele ude după ploaie. În tăcerea ei era o durere închisă până la ultimul nasture.
El s-a repezit spre ușă, lăsând aproape totul în urmă. Doar geanta a trosnit scurt când a tras fermoarul, atât de brutal încât cheița i-a rămas în palmă, ca un semn mărunt al golului care avea să vină. Pe masă a lăsat niște lei pentru Elena și fete, cât să se descurce la început…
Elena și Andrei se cunoscuseră parcă într-o altă viață. Se iubiseră? Probabil că da, altfel nu și-ar fi legat destinele. Căsnicia lor începuse cu buletin de Iași și cu o garsonieră cenușie, moștenită de Andrei de la străbunica lui. Apoi li s-a născut prima fată. Andrei lucra la bancă, iar Elena avea grijă de copil și își târa, cum putea, anii de facultate.
Mai târziu și-a luat diploma de logoped și s-a angajat la aceeași grădiniță unde o înscriseseră și pe fetiță. După câțiva ani, în familie a venit și a doua fată.
Vecinii îi vedeau drept o familie aproape perfectă și, poate, privită din afară, chiar așa părea. Elena gătea ca o bunică din povești, știa să țină casa rânduită și să le învețe pe copii rostul lucrurilor. Îi mai rămânea blândețe și pentru soț. Dar pe Andrei îl rodea un gol nelămurit, ca și cum ziua ar fi fost prea lungă sub același cer.
Cu doi ani înainte de întoarcerea aceea ciudată, apăruse în viața lui Larisa, deși tuturor le cerea să-i spună Lara. Venise la contabilitatea băncii unde lucra Andrei și, aproape din prima săptămână, devenise muza bărbaților de pe etaj. Complimentele se roteau în jurul ei ca farfuriuțele de cafea pe o masă de duminică.
La început, Andrei abia dacă o observase pe tânăra colegă. Dar într-o excursie de firmă, când autocarul îi ducea pe toți spre o pensiune ascunsă printre păduri, pe un drum de toamnă, s-au trezit așezați unul lângă altul. O vorbă, apoi alta, și realitatea lui s-a răsucit brusc într-un vârtej nou.
Lara nu voia să rămână amantă. După doar câteva luni, i-a pus condiția pe masă: ori ea, ori eu. Andrei nu era pregătit nici pentru divorț, nici pentru fericirea aceea nouă, care scotea scântei ca un fir electric dezgolit. Totuși, a cedat presiunilor ei copilăroase și s-a mutat la ea.
Procesul a fost rece și scurt, aproape zgârcit în cuvinte. Elena nu s-a prezentat la termen. Judecătoarea a citit sec: nu există pretenții, copiii rămân cu mama. Andrei a virat bani pe card, iar apartamentul i l-a lăsat fostei soții și fiicelor. Nu îndrăznea să le vadă, nu pentru că nu le iubea, ci pentru că nu găsea niciun cuvânt care să-i acopere rușinea încurcată. Așa că plătea pensia alimentară exact, lună de lună, ca un metronom. Și atât.
Primele șase luni alături de Lara au părut făcute din mobilă nouă și lumină falsă: seri prin cafenelele din București, drumuri la părinții ei, la casa de la țară, discuții nesfârșite despre nuntă. Avea impresia că fericirea i se așezase definitiv pe umeri, ca o altă piele.
Într-o zi, ducând gunoiul din baie, a găsit un test aruncat. Două liniuțe. Pentru o clipă, totul i s-a făcut alb în minte, ca o foaie neatinsă. Era însărcinată? Gândul i-a fugit la un nou început, la sânge dus mai departe. Dar oricât încerca, nu și-o putea imagina pe Lara mamă.
— Mi-ai pregătit o surpriză? a încercat el să glumească în seara aceea.
— Ce surpriză? Vrei spectacol, Andrei? Degetele ei lungi i-au alunecat peste piept, lăsând pe piele urme fără sens.
— Nu despre asta vorbesc. Știu de copil, Lara…
— Nu înseamnă nimic. S-a rezolvat deja, a răspuns ea rece.
— Cum adică s-a rezolvat?