„Nu ne trebuie bunica!” au rostit nepoții aproape în cor, la o discuție de familie care trebuia să fie liniștită.
— Două mii de lei pe rabla asta obosită?! Gheorghe Marinescu trânti capota vechii Dacii cu atâta putere, încât vânzătorul făcu un pas înapoi. Păi aici și șuruburile stau prinse numai din milă!
— Nu e rablă, domnule, e istorie pe roți! răspunse omul, fără să-și piardă cumpătul, mângâind volanul tocit. Model din ’76, făcută la Mioveni, cu acte în regulă. Motorul e refăcut. Merge ceas.
— Ca un ceas uitat într-un sertar de zece ani, pufni Gheorghe și se întoarse spre soția lui. Mariana, hai să plecăm. Nu dau banii noștri pe fier vechi.
Mariana îi zâmbi stânjenită vânzătorului:
— Îmi pare rău, dar soțul meu are dreptate. Nouă ne trebuie o mașină ca să ducem lucruri la casa de la țară, să mai ieșim din oraș. Iar asta…
— Luați-o, nu o să regretați! insistă vânzătorul, uitându-se rugător la ea. Pentru dumneavoastră las la o mie nouă sute.
— Nu, mulțumim, spuse Mariana hotărât, apucându-și soțul de braț. Mai căutăm.
Au pornit tăcuți printre garajele ruginite. Gheorghe încă fierbea de supărare, iar Mariana simțea cum i se strânge inima: vara era aproape, iar fără mașină nu aveau cum să ajungă ușor la grădina lor de la țară. După ce vechiul lor Tico fusese făcut zob de un șofer grăbit — slavă Domnului, scăpaseră doar cu sperietura — nu le mai rămăsese decât să se înghesuie prin autobuze, cu schimbări obositoare, ori să se roage de vecini să-i ducă și pe ei.
— Poate luăm totuși un credit pentru una nouă? îndrăzni ea să spună, când ieșiră pe poarta cooperativei.
— Cu pensiile noastre? Gheorghe râse scurt. Nu, găsim noi ceva la mâna a doua, dar care să arate a mașină. Trebuie doar să mai căutăm.
— Dar în curând trebuie săpată grădina, spuse Mariana, potrivindu-și basmaua, căci vântul încă mușca. Copiii au promis că ne ajută, dar știi și tu cum e. Andrei are serviciu, Cristina are ale ei…
— Tocmai! se lumină brusc Gheorghe. Dar dacă am vorbi cu doamna Doina?
— Cu mama?! Mariana îl privi cu ochii măriți. Are șaptezeci și nouă de ani!
— Și ce dacă? dădu el din mână. Maică-ta e mai zdravănă decât noi doi la un loc. Dimineața face gimnastică, apoi merge la piață, apoi stă la ceai cu prietenele. Și are și bani puși deoparte. Ții minte că spunea mereu că strânge pentru zile grele?
— Gheorghe! Mariana își duse mâinile la piept. Nu ți-e rușine? Sunt banii ei, i-a adunat o viață întreagă. Și voia să-i lase nepoților.
— Păi tocmai pentru nepoți i-am folosi! nu se lăsă el. Cumpărăm mașină și îi ducem pe toți la țară. Aer curat, fructe, pescuit. Le face bine la sănătate!
Mariana clătină din cap, dar nu mai răspunse. Gândul de a-i cere mamei bani o apăsa. Oricum se vedeau rar: Doina Ionescu locuia singură într-un bloc vechi de la marginea orașului, într-un apartament greu de ajuns cu transportul. Iar acum să se ducă acolo cu o asemenea rugăminte…
Acasă îi așteptau copiii și nepoții: Andrei, cu soția lui, Ioana, și fiul lor Radu, de paisprezece ani, iar Cristina venise cu soțul ei, Mihai, și cu gemenii Irina și Vlad, care împliniseră de curând doisprezece ani. Era prânzul lor obișnuit de duminică, cu supă caldă, farfurii multe și discuții peste discuții.
— Ei, ați găsit mașină? întrebă Andrei, așezând tacâmurile.
— Nu, oftă Mariana. Ori costă cât aurul, ori se dezmembrează dacă o privești mai tare.
— Iar tata zice să împrumutăm de la bunica Doina, aruncă Gheorghe pe neașteptate, intrând în bucătărie. Că doar are economii.
— De la bunica Doina? se miră Cristina, tăind pâinea. Și ea ar fi de acord?
— Nu știu, recunoscu Mariana sincer. N-am întrebat-o. Și nici nu sunt convinsă că e bine s-o fac.
— De ce să nu fie bine? Gheorghe se așeză la masă ca și cum totul era deja hotărât. Cui o să-i lase banii? Nepoților!
— Ea voia să fie pentru studiile lor, îi aminti Mariana.
— Și ce? Viața la țară e tot educație. Biologie pe viu!
Toți au râs, iar discuția s-a mutat, pentru o vreme, spre alte lucruri. Dar după masă, în timp ce strângeau farfuriile, Gheorghe reveni la ideea lui.
— Mariana, eu vorbesc serios, spuse el, ridicând castroanele de pe masă. Trebuie să stai de vorbă cu mama ta. Sunt bani de familie și trebuie să ajute familia!
— Nu știu, Ghiță, ezită ea. Mama e independentă. Nu suportă să i se umble în buzunar sau să i se facă socoteli.
— Cine zice să-i umblăm? Gheorghe făcu un gest larg. Doar îi explicăm situația. O să priceapă că nu-i cerem pentru cazinou, ci pentru ceva necesar.
Seara, în fața televizorului, Gheorghe îi lăsă pe toți fără cuvinte:
— Dar dacă am aduce-o pe bunica Doina la noi?
— Unde?! Mariana aproape se înecă cu ceaiul. Noi abia avem loc!
— Transformăm debaraua, propuse el. Sau punem o canapea în sufragerie. Ea nu mai stă singură, iar noi suntem mai liniștiți. Totuși, are o vârstă.
— Și apartamentul ei? întrebă Andrei cu prudență.
— Îl închiriem! se însufleți Gheorghe. Două camere, chiar dacă e la margine, tot scoate o mie două sute de lei pe lună. Uite bani pentru mașină și pentru drumurile la țară!
Mariana se încruntă:
— Tu vorbești despre mama mea sau despre o vacă de muls? În apartamentul acela a trăit cincizeci de ani. Acolo e toată viața ei.
— Hai, lasă, se apără Gheorghe. Ce trecut mai contează la vârsta ei? Are nevoie de grijă!
Atunci interveni Radu, ridicându-și pentru prima dată privirea din telefon:
— Bunica Doina știe de planurile voastre?
— Nu, recunoscu Gheorghe. Urmează să-i propunem.
— Și dacă nu vrea? întrebă Irina.
— O convingem, spuse el sigur pe sine. Îi explicăm că așa e mai bine.
— Pentru cine e mai bine? se auzi brusc Vlad, care de obicei era cel mai tăcut dintre toți. Pentru bunica sau pentru voi?
— Vlad! îl dojeni Cristina.
— Eu doar întreb, ridică băiatul din umeri. Ați întrebat-o vreodată dacă îi e greu singură? Noi o vizităm o dată la jumătate de an.
— Toți avem treabă, oftă Mariana.
— Exact, se grăbi Gheorghe să prindă ideea. Iar dacă vine la noi, o vedem în fiecare zi!
Nepoții se priviră între ei. Mariana înțelese imediat: nimeni nu era încântat. Bunica Doina fusese mereu severă, dintre acei oameni care considerau telefonul prea mult folosit o nenorocire modernă, iar rețelele sociale o pierdere de vreme.
— Hai să o întrebăm mai întâi pe bunica, propuse Cristina. Poate nici nu vrea să se mute.
— Sigur că o întrebăm, aprobă Mariana. Mâine mergem la ea.
— Vin și eu, spuse Gheorghe imediat. În doi o lămurim mai repede.
A doua zi s-au dus la Doina Ionescu. Bătrâna i-a primit cu bucurie: a pus masa, a scos dulceață din cămară și a copt plăcinta cu mere care îi plăcea cel mai mult ginerelui.
— Cum o mai duci, mamă? întrebă Mariana în bucătărie.
— Bine, maică, răspunse Doina vioaie. Dimineața fac mișcare, apoi ies la piață, seara mă uit la seriale cu vecinele. Trăiesc!
— Tocmai despre asta voiam să vorbim, începu Gheorghe, așezat la masă. Despre viața dumneavoastră, doamnă Doina.
— Dar ce are viața mea? se încordă bătrâna.
— Nu are nimic, se grăbi Mariana. Doar că… poate ai veni să stai la noi? Îți facem loc, avem grijă de tine…
— La voi? se miră Doina. De unde până unde?
— Vârsta, interveni Gheorghe. Nu se știe niciodată… La noi e familie, sunt nepoții, sunteți mereu sub ochii cuiva.
Doina își îngustă privirea, apoi se uită spre fiica ei:
— Și cu apartamentul meu ce s-ar întâmpla?
— Se poate închiria, spuse Gheorghe, de parcă ar fi fost un amănunt. Un venit în plus. Mai ales acum, când ne trebuie mașină pentru drumurile la țară.
— Aha, dădu Doina încet din cap. Deci vouă vă trebuie banii mei.
— Nu numai asta! Mariana îi aruncă soțului o privire tăioasă. Pentru mine contează să fii aproape, mamă, spuse ea ferm. Iar mașina… mașina poate să mai aștepte.
Doina îi privi mult timp pe amândoi, apoi râse încet, fără răutate, dar cu o oboseală care se simțea în fiecare sunet:
— Mulțumesc, fata mea. Mă speriasem că n-a venit fiica mea la mine, ci un agent imobiliar cu ginerele după el.
Gheorghe se înroși până la urechi și nu mai spuse nimic.
O săptămână mai târziu, duminica, toată familia s-a strâns din nou la masă. Numai că de data aceasta Doina Ionescu stătea printre ei nu ca o musafiră stingheră, ci ca o gospodină care frământase singură aluatul și adusese plăcinte cu varză, calde și rumene.
— Bunico Doina, pot să-ți leg tableta la televizor? întrebă Vlad sfios. O să poți vedea pozele cu nepoții mai mare.
Bătrâna zâmbi:
— Leag-o, dragul bunicii. Dar mai întâi bem ceaiul. Iar mașina… o cumpărați când se va putea. Până atunci, nici autobuzul nu fuge din stație, nici grădina de la țară nu pleacă nicăieri.
Bunica nu mai conta, până când nepoții au pus punct discuției de familie.
Eram cu soțul meu pe plajă, când o femeie necunoscută a căzut în genunchi în fața lui, strigându-i numele… Când am aflat adevărul despre ea, am rămas fără cuvinte!