Mariana se încruntă:
— Tu vorbești despre mama mea sau despre o vacă de muls? În apartamentul acela a trăit cincizeci de ani. Acolo e toată viața ei.
— Hai, lasă, se apără Gheorghe. Ce trecut mai contează la vârsta ei? Are nevoie de grijă!
Atunci interveni Radu, ridicându-și pentru prima dată privirea din telefon:
— Bunica Doina știe de planurile voastre?
— Nu, recunoscu Gheorghe. Urmează să-i propunem.
— Și dacă nu vrea? întrebă Irina.
— O convingem, spuse el sigur pe sine. Îi explicăm că așa e mai bine.
— Pentru cine e mai bine? se auzi brusc Vlad, care de obicei era cel mai tăcut dintre toți. Pentru bunica sau pentru voi?
— Vlad! îl dojeni Cristina.
— Eu doar întreb, ridică băiatul din umeri. Ați întrebat-o vreodată dacă îi e greu singură? Noi o vizităm o dată la jumătate de an.
— Toți avem treabă, oftă Mariana.
— Exact, se grăbi Gheorghe să prindă ideea. Iar dacă vine la noi, o vedem în fiecare zi!
Nepoții se priviră între ei. Mariana înțelese imediat: nimeni nu era încântat. Bunica Doina fusese mereu severă, dintre acei oameni care considerau telefonul prea mult folosit o nenorocire modernă, iar rețelele sociale o pierdere de vreme.
— Hai să o întrebăm mai întâi pe bunica, propuse Cristina. Poate nici nu vrea să se mute.
— Sigur că o întrebăm, aprobă Mariana. Mâine mergem la ea.
— Vin și eu, spuse Gheorghe imediat. În doi o lămurim mai repede.
A doua zi s-au dus la Doina Ionescu. Bătrâna i-a primit cu bucurie: a pus masa, a scos dulceață din cămară și a copt plăcinta cu mere care îi plăcea cel mai mult ginerelui.
— Cum o mai duci, mamă? întrebă Mariana în bucătărie.
— Bine, maică, răspunse Doina vioaie. Dimineața fac mișcare, apoi ies la piață, seara mă uit la seriale cu vecinele. Trăiesc!
— Tocmai despre asta voiam să vorbim, începu Gheorghe, așezat la masă. Despre viața dumneavoastră, doamnă Doina.
— Dar ce are viața mea? se încordă bătrâna.
— Nu are nimic, se grăbi Mariana. Doar că… poate ai veni să stai la noi? Îți facem loc, avem grijă de tine…
— La voi? se miră Doina. De unde până unde?
— Vârsta, interveni Gheorghe. Nu se știe niciodată… La noi e familie, sunt nepoții, sunteți mereu sub ochii cuiva.
Doina își îngustă privirea, apoi se uită spre fiica ei:
— Și cu apartamentul meu ce s-ar întâmpla?
— Se poate închiria, spuse Gheorghe, de parcă ar fi fost un amănunt. Un venit în plus. Mai ales acum, când ne trebuie mașină pentru drumurile la țară.
— Aha, dădu Doina încet din cap. Deci vouă vă trebuie banii mei.
— Nu numai asta! Mariana îi aruncă soțului o privire tăioasă. Pentru mine contează să fii aproape, mamă, spuse ea ferm. Iar mașina… mașina poate să mai aștepte.
Doina îi privi mult timp pe amândoi, apoi râse încet, fără răutate, dar cu o oboseală care se simțea în fiecare sunet:
— Mulțumesc, fata mea. Mă speriasem că n-a venit fiica mea la mine, ci un agent imobiliar cu ginerele după el.
Gheorghe se înroși până la urechi și nu mai spuse nimic.
O săptămână mai târziu, duminica, toată familia s-a strâns din nou la masă. Numai că de data aceasta Doina Ionescu stătea printre ei nu ca o musafiră stingheră, ci ca o gospodină care frământase singură aluatul și adusese plăcinte cu varză, calde și rumene.
— Bunico Doina, pot să-ți leg tableta la televizor? întrebă Vlad sfios. O să poți vedea pozele cu nepoții mai mare.
Bătrâna zâmbi:
— Leag-o, dragul bunicii. Dar mai întâi bem ceaiul. Iar mașina… o cumpărați când se va putea. Până atunci, nici autobuzul nu fuge din stație, nici grădina de la țară nu pleacă nicăieri.
Bunica nu mai conta, până când nepoții au pus punct discuției de familie.
Eram cu soțul meu pe plajă, când o femeie necunoscută a căzut în genunchi în fața lui, strigându-i numele… Când am aflat adevărul despre ea, am rămas fără cuvinte!