Toma știa că urma să primească o ceartă zdravănă. Și nu de la spaima cartierului, Ionuț Dobre, ci chiar de la mama lui.
Mergea spre casă fluierând, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar în stomac i se strânsese un nod tare. De data asta, chiar o încurcase.
Tanti Rodica, cea mai bună prietenă a mamei, îl văzuse cu o țigară. Ar fi putut să mintă, să spună că i-o pusese cineva în mână, că nici măcar nu apucase s-o tragă. Dar nu. Tanti Rodica îl prinsese pufăind de parcă era soba de la bunica într-o dimineață geroasă. Ce putea să-i spună acum mamei? Că i-a băgat cineva țigara în gură și l-a silit s-o fumeze?
Toma se prefăcuse că n-o observase pe tanti Rodica, iar ea, spre mirarea lui, nu țipase și nu-l luase de urechi. Îi aruncase doar o privire lungă, grea, din aceea care spune totul fără cuvinte, apoi își văzuse de drum. Dar Toma nu era prost. Știa prea bine că vestea ajunsese deja acasă. Mama îl aștepta, sigur, cu lingura de lemn pregătită. Dăduse deja de două ori ocol blocului, încercând să-și facă curaj, când o zări pe bunica.
Aha. Artileria grea. Asta era josnic, chiar și pentru mama. În orice clipă, bunica avea să înceapă cu jelania ei: cum crescuse jumătate de județ ca învățătoare respectată, iar propriul nepot ajunsese să umble aiurea pe străzi. Câtă rușine îi făcea. Cum bietul bunic se răsucea în mormânt. Și nu doar el, ci toți morții familiei, până la primul strămoș.
Când era mic, partea asta îl îngrozea pe Toma. Își imagina pământul mișcându-se, crucile trosnind, morții întorcându-se sub brazde. Apoi, într-o zi, i se aprinsese un beculeț. Când bunica începuse iar cu strămoșii neliniștiți, Toma îi spusese senin: „Atunci e bine că se mai mișcă, buni. Nu fac escare ca tanti Stanca de la parter.”
Bunica își dusese mâna la piept. Mama aproape se înecase de râs. Uitase să-l mai altoiască, deși bunica recuperase imediat, plesnind-o pe ea cu un prosop de bucătărie.
Acum bunica venea grăbită spre el, cu ochii alergând în toate părțile, de parcă ea fusese prinsă fumând.
— Ce cauți aici? De ce nu ești acasă? îl luă ea din scurt.
— Eu… încă n-am ajuns.
— N-ai ajuns? Și unde ai umblat până la ora asta?
— La școală, apoi la antrenamentul de fotbal, apoi… m-am plimbat.
— Serios?
Gata, își spuse Toma. Acum o să-mi ceară să suflu, ca să-mi miroasă respirația. Dar bunica se uită la mâinile lui și izbucni:
— Ce-i asta? Ai mâinile roșii! Unde îți sunt mănușile?
— Le-am uitat acasă.
— Acasă? Și maică-ta n-a văzut? Ridică pantalonul, să-ți văd gleznele.
Îi apucă tivul pantalonului, îl trase în sus și scoase un oftat de groază.
— Ce e asta?
— Ce? se sperie Toma.
— De ce ai gleznele roșii? Unde-ți sunt izmenele groase? Și fularul?
Toma simți cum îi arde fața de rușine. Și, ca totul să fie perfect, îl văzu pe Ionuț Dobre pândind de la colțul gangului, cu căciula lui roșie săltând când râdea pe înfundate. Grozav. Mulțumesc, buni. Oare bunica își pierdea mințile? Fusese mereu mai ascuțită decât un cuțit de bucătărie, dar acum…
— Buni, cât fac cinci ori cinci?
— Douăzeci și cinci, răspunse ea, uluită.
— Care e pătratul ipotenuzei?
— Suma pătratelor catetelor. Toma, tu nu ți-ai făcut tema? Ea nici măcar nu verifică? Nu accept așa ceva. Uită-te în ce hal e copilul!
Stai așa. Bunica era de partea lui? Scăpase oare de predica mamei? Intrase într-o lume întoarsă pe dos?
— Buni, pe ce parte am cicatricea de la apendicită?
— Tu n-ai fost operat de apendicită.
Bun. Era tot bunica lui.
Îl trase după ea spre casă, mormăind întruna. În bucătărie mirosea a friptură, iar mama era acolo, într-o rochie bună, cu buclele prinse frumos, cercei noi în urechi și… pantofi cu toc? De când purta mama tocuri în casă?
— Toma, dragul meu, zise ea și îl strânse în brațe. Spală-te pe mâini, masa e aproape gata. Mamă, rămâi cu noi?
— De ce hoinărește copilul pe stradă? Nu mai vrea să intre în casă, nu? Bravo, foarte frumos! Îți dai propriul sânge pe… Unde-i sunt mănușile? Unde-i sunt izmenele? E ger afară! Dar ție nu-ți pasă.
— Mamă. Ajunge. Mănânci cu noi sau nu?
— Nu! Am terminat aici. Toma, strânge-ți lucrurile. Pleci cu mine.
— Ce? Nu!
Numai gândul că ar fi trebuit să asculte cicăleala bunicii următorii zece ani îi dădu fiori.
— Rămâne aici, spuse mama, cu o voce cum Toma rar auzise la ea.
— Aici? Care aici? Ai aruncat totul pe fereastră…
— Mamă, dacă nu te oprești, eu… eu o să fiu nevoită să…
— Ce? Să-ți dai propria mamă afară?
— Da!
— Nerecunoscătoareo!
Mama nu o lăsă să termine. O apucă de braț, o conduse pe casa scării și trânti ușa. De dincolo, bunica țipa că cheamă poliția și cerea ca Toma să-i fie dat imediat.
Mama îl luă pe Toma de umeri și îl împinse în sufragerie, unde stătea un străin, încordat, cu mâinile strânse pe genunchi.
— Tom… n-are rost să mai mint. El este tatăl tău.
Bunica urla pe hol. Mama părea împietrită. Bărbatul se ridică încet. Era înalt, slab, iar ochii lui erau ochii lui Toma. Întinse o mână care îi tremura.
— Bună, fiule.
Toma făcu un pas înapoi.
— Dar… tu ai spus că e mort.
— Anca… murmură bărbatul, tatăl lui, cu fața sfărâmată de durere.