— Nu eu ți-am spus asta, Vlad. Ea a spus-o. A zis că pentru el va fi mai ușor să creadă că ai murit decât să știe că tu…
O bătaie puternică în ușă tăie aerul.
— Poliția! Deschideți!
— Anca, poate ar trebui să plec…
— Nu. Gata cu ascunsul. Tom, îți explicăm totul, doar… nu te speria.
Mama deschise. În casă năvăliră bunica, un agent de poliție și curioasa doamnă Ionescu de vizavi.
— Ce se întâmplă aici? Am primit sesizare pentru scandal în locuință.
— Nu se întâmplă nimic rău, spuse mama. Soțul meu s-a întors din nordul țării. Acesta este fiul lui.
— E pușcăriaș! strigă bunica. Un pușcăriaș fugar! Arestați-l! Toma, vino aici!
— Mamă, destul.
Agentul îi ceru tatălui actele și le verifică atent.
— Fără cazier?
— Fără. Am lucrat în nord de când am plecat de acasă.
— Îmi cer scuze, domnule.
— Arestați-l! El i-a distrus viața fiicei mele!
— Mamă, oprește-te.
Mama închise ușa.
Un tată? Unsprezece ani fără tată, iar acum apărea așa? De ce acum? Bunica îi spusese mereu că fusese un hoț beat, mort într-o încăierare rușinoasă. Un secret de familie, ceva despre care nu se vorbea.
Dar totul fusese minciună.
Mama îi văzu privirea și înțelese prea târziu. Toma își smulse haina din cuier și fugi.
Alergă până când îl usturară plămânii și lacrimile îi făcură lumea neclară. În cine mai putea să aibă încredere?
— Hei, puștiule!
Era vocea lui Ionuț Dobre. Toma nu se opri.
— Stai, mă! Cine te urmărește?
Ionuț îl prinse de braț.
— Nimeni. Lasă-mă în pace.
— E frig de crapă pietrele. Te îmbolnăvești. Eu am stat în spital anul trecut. Cea mai bună mâncare din viața mea, jur. Dar tu? Tu pari prea moale pentru așa ceva. Hai, stau aproape.
Toma ezită.
— Mama e plecată. Însoțitoare de vagon la CFR. Sunt singur.
Garsoniera era modestă, dar curată. Camera lui Ionuț avea afișe cu Phoenix, Iris și Compact. O chitară stătea rezemată de pat.
— Vrei un ceai?
Toma dădu din cap. Stomacul îi chiorăi chiar atunci.
— Ți-e foame? Îți fac niște fasole pe pâine prăjită?
Ionuț se apucă de gătit, fredonând încet. Toma nu mai mâncase niciodată ceva atât de bun.
Mai târziu, cu ceștile de ceai în față, Ionuț ciupi corzile chitarei.
— Cânți foarte bine, recunoscu Toma.
— Mersi. Asta e de la Phoenix. Asta, de la Iris. Legende.
Toma știa doar Phoenix. Ionuț îl acompanie când începu să cânte, râzând de fiecare dată când încurca versurile.
— Ar cam trebui să te întorci acasă. O să scoată poliția după tine.
Zâmbetul lui Toma se stinse.
Ionuț tăcu și îl ascultă cum varsă tot: bunica, mama, străinul din sufragerie, minciuna cu tatăl mort.
— Nu fi prost, zise Ionuț la final. Un tată e ceva grozav. Al meu a dispărut. Mama zice că e cosmonaut.
— Serios?
— Nu. Glumește. Dar e tare mama. M-a crescut singură. N-avem pe nimeni. Și totuși se descurcă. Rezolvă cu ai tăi, da? Și oamenii mari fac prostii.
Toma îl îmbrățișă.
Ionuț avea dreptate.
L-au găsit. Mama, bunica și tata i-au explicat tot. Cum bunica nu-l acceptase niciodată pe Vlad. Cum îi scrisese în numele Ancăi, spunându-i că fiica ei se recăsătorise și își refăcuse viața. Cum Vlad o crezuse și plecase, convins că nu mai avea loc lângă ei.
— De ce? întrebă Toma, privind-o pe bunica.
— Am vrut să fiți fericiți amândoi.
— Și el?
Bunica izbucni în plâns.
— Iartă-mă.
De ziua lui Toma, Ionuț veni și el. Îi aduse un afiș cu Phoenix, iar mama îl lăsă să-l pună pe perete.
Toma îi iertă pe toți.
„Prostii de oameni mari”, spusese Ionuț.
Bunica îl luă pe Ionuț sub aripa ei. Îi dădea de mâncare, îl ajuta la matematică și îl certa ca pe unul de-al casei.
Ani mai târziu, încă se întâlnesc la malul mării, cântă la chitară și mănâncă fasole pe pâine prăjită ca niște regi.
Iar tata? Toma îl iubește. Are acum frați și surori mai mici și se înțelege bine cu toți. Dar între el și tatăl lui există ceva ce nu s-a rupt niciodată. O legătură pe care nicio minciună n-a putut s-o atingă.