Ghemotocul roz, înfășurat în scutecele aspre ale maternității, a scos un sunet firav. Subțire, abia auzit, ca mieunatul unui pui de pisică.
Radu Andrei Petrescu nici măcar nu și-a întors capul. Privea prin fereastra mare a salonului de nașteri, spre bulevardul cenușiu al Bucureștiului, spălat de ploaie.
— Ai născut o fată.
Vocea lui nu avea nici căldură, nici uimire, nici dezamăgire vizibilă. Era netedă, rece, ca atunci când cineva anunță o scădere pe bursă. Un simplu fapt.
Elena Maria Dumitrescu a înghițit în sec. Durerea nașterii încă îi pulsa prin trup, amestecându-se cu o amorțeală rece, aproape ireală.
— Mie îmi trebuie un moștenitor, a adăugat el, fără să-și desprindă ochii de la geam.
Nu suna ca un reproș. Era mai rău. Suna ca o sentință, ca hotărârea definitivă a unui om obișnuit să semneze decizii fără să fie contrazis.
Abia după aceea s-a întors spre ea. Costumul lui impecabil nu avea nici o cută. Privirea i-a alunecat peste Elena, peste copil, apoi a trecut mai departe fără să se oprească. O privire goală.
— Voi rezolva totul. Condițiile vor fi decente. Îi poți da numele tău.
Ușa s-a închis în urma lui fără zgomot. Feroneria grea a înghițit ultimul ecou.
Elena s-a uitat la fiica ei. Fețișoara mică, zbârcită, puful închis la culoare de pe cap, pumnii strânși lângă piept. Nu a plâns. Lacrimile erau un lux pe care nu și-l putea permite, o slăbiciune pe care în lumea lui Petrescu Invest nimeni nu o ierta.
Avea să o crească singură.
Au trecut douăzeci și cinci de ani.
Douăzeci și cinci de ani în care Radu Petrescu a bifat fuziuni, achiziții și o creștere nemiloasă a imperiului său. Îl ridicase exact cum visase: turnuri din sticlă și oțel, cu numele lui întins pe fațade.
Își primise și „moștenitorii”: doi băieți adolescenți, născuți de noua lui soție, femeia „potrivită”. Crescuseră într-o lume în care orice capriciu se îndeplinea cu o mișcare de deget, iar cuvântul „nu” părea să nu existe.
În aceiași ani, Elena Dumitrescu învățase să doarmă câte patru ore pe noapte. Mai întâi muncise în două schimburi ca să poată plăti chiria garsonierei. Apoi își făcuse o mică afacere născută din nopți nedormite la mașina de cusut. Un atelier modest, care cu timpul se transformase într-o fabrică mică, dar respectată, de haine de designer.
Nu vorbise niciodată urât despre Radu. Când fiica ei, pe care toți o strigau Mara, punea rareori întrebări, Elena îi răspundea liniștit și cinstit:
— Tatăl tău avea alte scopuri. Noi nu încăpeam în ele.
Mara înțelegea mai mult decât spunea. Îl vedea pe copertele revistelor: rece, sigur pe el, perfect în exterior. Îi purta sângele, dar numele din acte era al mamei: Dumitrescu.
Într-o seară, când Mara avea șaptesprezece ani, l-au întâlnit întâmplător în foaierul Teatrului Național.
Radu Petrescu trecea cu familia lui: soția cu chip de porțelan și cei doi fii plictisiți. A trecut pe lângă ele lăsând în urmă o dâră de parfum scump.
Nici nu le-a observat. Pentru el erau aer.
În seara aceea, Mara nu a spus nimic. Dar Elena a văzut cum, în ochii fiicei ei, ochi de aceeași nuanță cenușie ca ai lui, ceva s-a schimbat pentru totdeauna.
Mara a terminat Facultatea de Economie cu rezultate strălucite, apoi a făcut un MBA la Viena. Elena și-a vândut partea din afacere ca să îi plătească studiile, fără să stea pe gânduri nici o clipă.
Fiica s-a întors altfel: concentrată, tăioasă, primejdios de lucidă. Vorbea trei limbi, citea rapoartele bursiere mai repede decât mulți analiști și avea aceeași priză de fier ca tatăl ei.
Dar poseda ceva ce lui îi lipsise mereu: inimă și un scop.
S-a angajat în departamentul de analiză al unei bănci mari și a început de jos. Mintea ei era însă prea ascuțită ca să rămână mult timp în umbră. După un an, a prezentat consiliului de administrație un raport despre bula de pe piața imobiliară, pe care toți o considerau stabilă.
Au râs de ea. După șase luni, piața s-a prăbușit, trăgând după ea câteva fonduri importante. Banca în care lucra Mara reușise să își retragă activele la timp și chiar să câștige din cădere.
Iar imperiul Petrescu Invest a început să putrezească din interior.
Radu Petrescu îmbătrânise. Își pierduse din forță, dar nu și din aroganță. Ratase revoluția digitală, convins că start-upurile IT erau jocuri pentru copii. Investise miliarde în industrii greoaie și depășite: metalurgie, materii prime, proprietăți de lux care nu se mai vindeau.
Marele lui proiect din ultimii ani, uriașul centru de birouri Petrescu Tower, devenise inutil în epoca muncii de acasă. Etajele goale înghițeau bani cu o lăcomie tăcută.
Fiii lui, „moștenitorii”, aruncau bani prin cluburi și nu erau în stare să deosebească debitul de credit.
Imperiul se scufunda încet, dar sigur.
Într-o seară, Mara a venit la mama ei cu laptopul în brațe. Pe ecran erau grafice, cifre, rapoarte.
— Mamă, vreau să cumpăr pachetul majoritar de acțiuni al Petrescu Invest. Sunt la pământ. Am strâns un grup de investitori pentru proiectul acesta.
Elena și-a privit mult timp fiica, chipul ei hotărât, liniștea aceea care nu mai semăna cu fragilitatea copilăriei.