— Ori mama ta se mută, ori divorțăm, i-am aruncat Ioanei ultimatumul după încă una dintre ieșirile ei.
— Cât mai stăm? O să întârziem! Ioana își tot privea ceasul, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul în hol.
— Sunt gata, mai aranjez doar nodul la cravată, răspunse Radu din dormitor. Apropo, am fi fost deja pe drum dacă nu ți-ai fi schimbat ținuta de trei ori.
— A, nu începe! i se simți iritarea în voce. Vreau să arăt decent la petrecerea firmei tale, nu ca o femeie ștearsă!
Radu apăru în prag, strângându-și cravata. La patruzeci și cinci de ani încă avea o siluetă îngrijită, deși la tâmple i se așezase deja argintul vârstei.
— Tu arăți bine întotdeauna, spuse el mai blând. Mai ales când nu te enervezi.
Ioana era pe punctul să-i răspundă, dar chiar atunci din bucătărie ieși doamna Elena, mama ei, ținând în mână o cană cu ceai.
— Unde mergeți așa dichisiți? întrebă ea, măsurându-i pe amândoi cu o privire atentă.
— Radu are petrecerea firmei, mamă. Ți-am spus de dimineață, zise Ioana, potrivindu-și cerceii.
— A, da, am uitat, sorbi doamna Elena din ceai. Dar de ce așa târziu? Se face aproape nouă.
— Tocmai de aceea ne grăbim, încercă Radu să vorbească liniștit, deși înăuntru simțea cum îi fierbe sângele. Ioana, chemăm taxi? Sau conduc eu?
— Mai bine taxi, ca să te poți relaxa și tu, spuse ea, scoțând telefonul.
— Foarte bine, interveni doamna Elena. Că bărbații sunt primii când e vorba să bea, dar când vine responsabilitatea, dispar după perdea.
Radu își încleștă maxilarul și numără în gând până la zece. Fiecare vorbă a soacrei suna a reproș, chiar și atunci când discuția era despre vreme.
— Mamă, te rog, șopti Ioana, aruncându-i soțului o privire vinovată.
— Bine, bine, tac, spuse doamna Elena și se întoarse în bucătărie, dar lăsă ușa întredeschisă, ca să audă ce mai vorbesc.
— Taxiul ajunge în cinci minute, anunță Ioana, strecurând telefonul în poșeta de seară.
— Bine, spuse Radu, luându-și sacoul. Ai luat cheile?
— Da, am luat tot.
Din bucătărie apăru din nou soacra:
— Și la ce oră vă întoarceți? Să încui ușa peste noapte?
— Nu încuia, mamă. Avem chei.
— Și dacă le pierdeți? Sau dacă beți prea mult? îl privi ea pe ginere cu neîncredere.
— Nu pierdem cheile, răspunse Radu scurt. Și știu foarte bine cât pot să beau.
— Toți spuneți așa, și pe urmă…
— Să nu stați până cine știe când! strigă doamna Elena după ei.
În taxi, Ioana îi strânse mâna soțului.
— Iart-o pe mama. Doar își face griji.
— Sigur, răspunse Radu, privind pe geam. Strada întunecată, luminile felinarelor, oamenii grăbiți de pe trotuar. Uneori îi venea să se piardă printre ei, să fie doar un om din mulțime, liber, fără senzația că fiecare pas îi este judecat.
Cu trei luni înainte, doamna Elena se mutase la ei după moartea tatălui Ioanei. „Doar pentru o vreme”, spusese atunci Ioana, până când mama avea să se obișnuiască să trăiască fără soțul ei. Dar soluția temporară se preschimbase în ceva permanent, iar apartamentul lor cu trei camere începuse să semene tot mai mult cu o colivie strâmtă.
Petrecerea firmei avea loc într-un restaurant din centrul Bucureștiului. Interiorul elegant, muzica live, colegii îmbrăcați festiv — toate păreau să promită o seară plăcută. Radu începu treptat să se destindă, vorbind cu angajații și cu partenerii lor. Ioana strălucea într-o rochie albastru-închis și atrăgea privirile tuturor.
— Aveți o soție minunată, îi spuse domnul Mircea Ionescu, directorul companiei, lângă bar. O adevărată doamnă.
— Mulțumesc, răspunse Radu cu mândrie, uitându-se la Ioana, care discuta animat cu soția directorului. Am avut noroc.
— De câți ani sunteți căsătoriți?
— De cincisprezece. În aprilie facem aniversarea.
— Impresionant, dădu din cap domnul Ionescu. O viață de om. Copii aveți?
— Nu, răspunse Radu, clătinând ușor din cap. Nu s-a întâmplat.
Era o rană veche. El și Ioana încercaseră mult timp, merseseră la analize, la tratamente, la medici. Specialiștii ridicau din umeri: totul părea în regulă, trebuia doar să mai aștepte. Apoi Ioana hotărâse că le era bine și doar în doi.
Seara curgea mai departe. Radu bău două pahare de vin, nu mai mult; își cunoștea întotdeauna măsura, orice ar fi crezut soacra lui. Pe la unsprezece începu să se gândească la plecare.
— Poate mai rămânem puțin? propuse Ioana. Abia am început să dansăm.
— Hai încă o jumătate de oră, apoi mergem, acceptă Radu. Mâine totuși e zi de lucru.
Ioana zâmbi și îl trase spre ring. Pe muzica lentă se mișcau aproape ca în tinerețe. Radu își ținea soția la piept, îi simțea parfumul și pentru câteva clipe își spuse că lucrurile nu erau chiar atât de rele. Până la urmă, era doar soacra. Mulți oameni locuiesc cu părinții sub același acoperiș.
Se întoarseră acasă aproape de miezul nopții. În apartament lumina era aprinsă, deși amândoi speraseră că doamna Elena dormea deja.
— Ați apărut, în sfârșit, se auzi vocea soacrei când pășiră înăuntru. Mă gândeam că va trebui să sun la poliție.
— Mamă, ce vorbești, răspunse Ioana obosită. A fost o petrecere obișnuită de firmă.
— Pe vremea mea, oamenii respectabili nu se întorceau acasă la orele astea, își strânse buzele doamna Elena. Și miroși a alcool, Radu.
— Am băut două pahare de vin toată seara, încercă el să-și păstreze calmul.
— Toți spuneți la fel.
— Mamă, suntem obosiți, interveni Ioana. Vorbim mâine, bine?
— Sigur, sigur, oftă teatrala doamna Elena. Eu aici nu sunt nimeni, părerea mea nu contează pentru nimeni.
Radu intră tăcut în baie. Sub jetul fierbinte al dușului încercă să spele de pe el și iritarea, și oboseala. Cincisprezece ani de căsnicie, și niciodată nu simțise în casă o tensiune atât de grea. Când se întoarse în dormitor, Ioana era deja întinsă în pat.
— Nu pune la suflet ce spune mama, șopti ea. Îi e greu după moartea tatei.
— Dă-i timp, adăugă, mângâindu-l pe mână. O să se obișnuiască.
Radu ar fi vrut să-i spună că se temea de altceva: că se va obișnui el cu înțepăturile zilnice, cu nevoia de a da socoteală pentru fiecare pas, cu lipsa oricărui colț personal. Dar tăcu. Ioana adormea deja, iar pe el îl aștepta o zi grea la serviciu.
Dimineața începu cu miros de pește prăjit. Radu nu suporta aroma aceea, iar doamna Elena știa foarte bine. Intră în bucătărie strâmbându-se de la mirosul înțepător.
— Bună dimineața, mormăi soacra. Micul dejun e aproape gata.
— Mulțumesc, dar mănânc ceva la birou, spuse Radu, turnându-și cafea. Mă grăbesc foarte tare.
— Ca de obicei, oftă ostentativ doamna Elena. Mâncarea mea nu e suficient de bună pentru domnul șef.
— Nu despre asta e vorba, răspunse el, luând o gură de cafea fierbinte. Pur și simplu mă grăbesc.
— Ionuța va mânca acasă, ca o soție așezată, spuse ea, punând pe farfurie o bucată mare de pește. Nu ca alții, care aleargă mereu de parcă îi urmărește cineva.
Radu își termină cafeaua fără să mai spună nimic și ieși din bucătărie. În hol se întâlni cu Ioana, încă adormită.
— Pleci deja? se miră ea.
— Da, am multe de făcut, spuse el și o sărută pe obraz. Mama ta a făcut pește.
— Of, iar? Ioana își strâmbă nasul. Iartă-mă, vorbesc eu cu ea.
— Nu are rost, răspunse Radu obosit. Oricum nu schimbă nimic.
Ziua de lucru i se păru fără sfârșit. Radu nu reușea să se concentreze, gândul întorcându-i-se mereu la atmosfera de acasă. La prânz îl sună Ioana.
— Bună, ce faci? Vocea ei suna încordat.
— Lucrez. E totul în regulă? Ce s-a întâmplat?
— Mama a umblat prin lucrurile tale din dulap. Spune că făcea ordine. I-am zis că nu-ți place când cineva îți atinge lucrurile, dar s-a supărat.
— Ioana, m-am săturat, nu se mai putu abține Radu. De ce crede ea că poate hotărî totul în casa noastră?
— Vrea doar să ajute, încercă Ioana s-o apere. Știi cum e ea, mereu activă. Are nevoie să facă ceva.
— Să facă ceva cu lucrurile ei! ridică el vocea, apoi își dădu seama că îl puteau auzi colegii. Ascultă, te sun mai târziu. Acum nu pot vorbi.
Închise și rămase privind pe fereastră. Se întreba dacă ar fi trebuit să insiste ca soacra să rămână în apartamentul ei. Dar ea îl vânduse aproape imediat după moartea soțului, spunând că fiecare colț era plin de amintiri. Acum nu mai exista drum înapoi.
Seara, Radu rămase la serviciu până târziu, fără nicio dorință să se întoarcă acasă. Când ajunse totuși, Ioana îl întâmpină cu o expresie vinovată.
— S-a întâmplat ceva? întrebă el, descălțându-se.
— Mama ți-a spart din greșeală macheta aceea de avion, spuse Ioana încet. Cea pe care ai adus-o de la târgul din Sibiu.
Radu încremeni. Macheta rară de „Messerschmitt” fusese mândria lui; lucrase la ea luni întregi.
— Din greșeală? întrebă el, aproape fără voce.
— Da. Dădea cu aspiratorul și a atins vitrina. Macheta a căzut.
— Și de ce dădea cu aspiratorul în biroul meu? simți cum furia îi urcă în piept. Nu stabiliserăm că acela e singurul loc unde nu intră?
— A vrut să-ți facă o bucurie, Ioana își coborî privirea. Știa că întârzii și s-a gândit să facă curat.
— Unde e?
— A plecat la vecina. A zis că se întoarce când te liniștești.
Radu intră în birou. Pe masă erau împrăștiate bucăți din machetă: aripile rupte, fuselajul crăpat în două. Luni de muncă migăloasă fuseseră nimicite într-o clipă.
— Asta a fost ultima picătură, șopti el, privind avionul distrus.
— Radu, te rog, veni Ioana în spatele lui. Nu a vrut.
— Nu e vorba despre avion, spuse el, întorcându-se spre soție. E vorba despre faptul că mama ta nu respectă spațiul nostru, regulile noastre, relația noastră. Se bagă în toate.
— Își face doar griji pentru noi, încercă Ioana s-o apere, dar vocea ei nu mai avea aceeași siguranță.
— Nu. Nu își face griji. Controlează. Și eu nu mai pot trăi așa.
— Ce vrei să spui? În ochii Ioanei apăru frica.
— Ori mama ta se mută, ori divorțăm, spuse el, punând ultimatumul pe masă. Nu glumesc. Am ajuns la limită.
Ioana se trase înapoi de parcă ar fi lovit-o.
— Nu poți vorbi serios! Să-mi alung propria mamă?
— Nu spun să o alungăm. Să închirieze un apartament aproape. O ajutăm cu bani, o vizităm cât vrea. Dar eu nu mai pot trăi cu ea sub același acoperiș.
— Și dacă o aleg pe mama? întrebă ea încet.
— Atunci va trebui să ne despărțim, răspunse el la fel de încet. Cincisprezece ani am fost pe primul loc pentru tine, iar în ultimele trei luni mă simt musafir în propria casă.
Ioana izbucni în plâns.
— Nu e drept! Mama e singură, are nevoie de sprijin!
— Iar eu am nevoie de soția mea, spuse Radu, apropiindu-se de ea. Am nevoie de casa mea, un loc în care să pot respira, nu să aștept următoarea observație sau următoarea intervenție.
În acel moment, ușa de la intrare se trânti: doamna Elena se întorsese. Auzind vocile, veni direct spre ei.
— A, ai apărut, începu ea din prag. Probabil i-ai spus deja Mirelei toate mizeriile despre mine. Eu, apropo, am vrut să fac un bine. Iar jucăria ta oricum era plină de praf, nu folosea la nimic.
— Mamă! strigă Ioana. Te rog, nu acum.
— Dar când? Când soțul tău se va coborî să audă adevărul? Că el…
— Ajunge, o întrerupse Radu, surprins chiar și el de calmul propriei voci. Doamnă Elena, haideți să ne așezăm și să vorbim ca niște oameni maturi.
Soacra tăcu pe neașteptate. Intrară în sufragerie și se așezară: Radu în fotoliu, Ioana și mama ei pe canapea.
— Înțeleg prin ce treceți, începu el. Să-ți pierzi soțul după atâția ani împreună este cumplit. Dar trebuie să ne înțelegeți și pe noi. Eu și Ioana ne construim viața și relația de cincisprezece ani. Acum totul e în pericol.
— Din cauza mea, nu? pufni soacra.
— Da, răspunse Radu direct. Din cauza controlului continuu, a observațiilor, a intervențiilor în viața noastră. Mă simt străin în propria mea casă.
— Acum este și casa mea, declară încăpățânată doamna Elena.
— Tocmai despre asta vreau să vorbim, spuse el, străduindu-se să rămână calm. Cred că ar fi mai bine să locuiți separat.
— O dați pe mama soției afară, în stradă? se aprinse ea. Frumos am ajuns!
— Nu vă dă nimeni afară în stradă, continuă Radu cu răbdare. Vă ajutăm să închiriați ceva aproape, venim la dumneavoastră, vă sprijinim financiar.
— Și dacă refuz? își încrucișă ea brațele.
— Atunci mă tem că eu și Ioana nu vom mai putea trăi împreună, spuse el, uitându-se la soția lui. I-am spus deja asta.
— Șantajistule! izbucni doamna Elena. Ioana, și tu accepți așa ceva?
Ioana își ridică fața plină de lacrimi.
— Nu știu ce să fac, mamă. Vă iubesc pe amândoi. Dar Radu are dreptate: ultimele luni au fost grele pentru toți.
— Adică și tu vrei să plec? În glasul soacrei se simți durerea.
— Vreau să fim toți liniștiți, spuse Ioana încet. Iar acum nimeni nu e liniștit. Nici tu, nici Radu, nici eu.
Atunci au început, pentru prima dată, să nu mai vorbească unul peste altul. Și, cu greu, au găsit un alt echilibru, în care fiecare își trăia propria viață, dar rămânea parte din aceeași familie.