— Ori mama ta se mută, ori divorțăm, i-am aruncat Ioanei ultimatumul după încă una dintre ieșirile ei.
— Cât mai stăm? O să întârziem! Ioana își tot privea ceasul, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul în hol.
— Sunt gata, mai aranjez doar nodul la cravată, răspunse Radu din dormitor. Apropo, am fi fost deja pe drum dacă nu ți-ai fi schimbat ținuta de trei ori.
— A, nu începe! i se simți iritarea în voce. Vreau să arăt decent la petrecerea firmei tale, nu ca o femeie ștearsă!
Radu apăru în prag, strângându-și cravata. La patruzeci și cinci de ani încă avea o siluetă îngrijită, deși la tâmple i se așezase deja argintul vârstei.
— Tu arăți bine întotdeauna, spuse el mai blând. Mai ales când nu te enervezi.
Ioana era pe punctul să-i răspundă, dar chiar atunci din bucătărie ieși doamna Elena, mama ei, ținând în mână o cană cu ceai.
— Unde mergeți așa dichisiți? întrebă ea, măsurându-i pe amândoi cu o privire atentă.
— Radu are petrecerea firmei, mamă. Ți-am spus de dimineață, zise Ioana, potrivindu-și cerceii.
— A, da, am uitat, sorbi doamna Elena din ceai. Dar de ce așa târziu? Se face aproape nouă.
— Tocmai de aceea ne grăbim, încercă Radu să vorbească liniștit, deși înăuntru simțea cum îi fierbe sângele. Ioana, chemăm taxi? Sau conduc eu?
— Mai bine taxi, ca să te poți relaxa și tu, spuse ea, scoțând telefonul.
— Foarte bine, interveni doamna Elena. Că bărbații sunt primii când e vorba să bea, dar când vine responsabilitatea, dispar după perdea.
Radu își încleștă maxilarul și numără în gând până la zece. Fiecare vorbă a soacrei suna a reproș, chiar și atunci când discuția era despre vreme.
— Mamă, te rog, șopti Ioana, aruncându-i soțului o privire vinovată.
— Bine, bine, tac, spuse doamna Elena și se întoarse în bucătărie, dar lăsă ușa întredeschisă, ca să audă ce mai vorbesc.
— Taxiul ajunge în cinci minute, anunță Ioana, strecurând telefonul în poșeta de seară.
— Bine, spuse Radu, luându-și sacoul. Ai luat cheile?
— Da, am luat tot.
Din bucătărie apăru din nou soacra:
— Și la ce oră vă întoarceți? Să încui ușa peste noapte?
— Nu încuia, mamă. Avem chei.
— Și dacă le pierdeți? Sau dacă beți prea mult? îl privi ea pe ginere cu neîncredere.
— Nu pierdem cheile, răspunse Radu scurt. Și știu foarte bine cât pot să beau.
— Toți spuneți așa, și pe urmă…
— Să nu stați până cine știe când! strigă doamna Elena după ei.
În taxi, Ioana îi strânse mâna soțului.
— Iart-o pe mama. Doar își face griji.
— Sigur, răspunse Radu, privind pe geam. Strada întunecată, luminile felinarelor, oamenii grăbiți de pe trotuar. Uneori îi venea să se piardă printre ei, să fie doar un om din mulțime, liber, fără senzația că fiecare pas îi este judecat.
Cu trei luni înainte, doamna Elena se mutase la ei după moartea tatălui Ioanei. „Doar pentru o vreme”, spusese atunci Ioana, până când mama avea să se obișnuiască să trăiască fără soțul ei. Dar soluția temporară se preschimbase în ceva permanent, iar apartamentul lor cu trei camere începuse să semene tot mai mult cu o colivie strâmtă.
Petrecerea firmei avea loc într-un restaurant din centrul Bucureștiului. Interiorul elegant, muzica live, colegii îmbrăcați festiv — toate păreau să promită o seară plăcută. Radu începu treptat să se destindă, vorbind cu angajații și cu partenerii lor. Ioana strălucea într-o rochie albastru-închis și atrăgea privirile tuturor.
— Aveți o soție minunată, îi spuse domnul Mircea Ionescu, directorul companiei, lângă bar. O adevărată doamnă.
— Mulțumesc, răspunse Radu cu mândrie, uitându-se la Ioana, care discuta animat cu soția directorului. Am avut noroc.
— De câți ani sunteți căsătoriți?
— De cincisprezece. În aprilie facem aniversarea.
— Impresionant, dădu din cap domnul Ionescu. O viață de om. Copii aveți?
— Nu, răspunse Radu, clătinând ușor din cap. Nu s-a întâmplat.
Era o rană veche. El și Ioana încercaseră mult timp, merseseră la analize, la tratamente, la medici. Specialiștii ridicau din umeri: totul părea în regulă, trebuia doar să mai aștepte. Apoi Ioana hotărâse că le era bine și doar în doi.
Seara curgea mai departe. Radu bău două pahare de vin, nu mai mult; își cunoștea întotdeauna măsura, orice ar fi crezut soacra lui. Pe la unsprezece începu să se gândească la plecare.
— Poate mai rămânem puțin? propuse Ioana. Abia am început să dansăm.
— Hai încă o jumătate de oră, apoi mergem, acceptă Radu. Mâine totuși e zi de lucru.
Ioana zâmbi și îl trase spre ring. Pe muzica lentă se mișcau aproape ca în tinerețe. Radu își ținea soția la piept, îi simțea parfumul și pentru câteva clipe își spuse că lucrurile nu erau chiar atât de rele. Până la urmă, era doar soacra. Mulți oameni locuiesc cu părinții sub același acoperiș.
Se întoarseră acasă aproape de miezul nopții. În apartament lumina era aprinsă, deși amândoi speraseră că doamna Elena dormea deja.
— Ați apărut, în sfârșit, se auzi vocea soacrei când pășiră înăuntru. Mă gândeam că va trebui să sun la poliție.
— Mamă, ce vorbești, răspunse Ioana obosită. A fost o petrecere obișnuită de firmă.