Bărbatul cunoscut în aplicație m-a lămurit încă de la început: avea cincizeci și doi de ani, nu căuta obligații, nu voia speranțe inutile și prefera o legătură lejeră, între doi oameni maturi. Am fost de acord cu aceste condiții. Numai că, după o întâlnire care mie mi se păruse neașteptat de reușită, omul a găsit de cuviință să-mi scrie o nemulțumire atât de caraghioasă, încât pentru câteva clipe chiar nu am știut ce să răspund.
După ce fiul meu s-a mutat de curând în apartamentul lui, casa mea a devenit, dintr-odată, prea liniștită. Prea goală. La patruzeci și nouă de ani nu se termină viața, mi-am spus, așa că am încercat și eu întâlnirile online și mi-am făcut cont într-o aplicație.
Cu Mircea potrivirea a apărut aproape imediat. Avea cincizeci și doi de ani. Îmi scria corect, fără greșeli enervante, fără vulgarități, fără aluzii ieftine, iar asta, recunosc, m-a surprins plăcut.
În a treia zi de conversație, mi-a trimis un adevărat manifest al principiilor lui. Mesajul era lung, tăios și atât de direct, încât nu lăsa loc niciunei interpretări comode.
„Hai să stabilim din start lucrurile cinstit, — apărea pe ecran. — Am în spate o căsnicie lungă și un divorț foarte greu. Copiii sunt mari, fiecare cu viața lui. Acum vreau, în sfârșit, să trăiesc și pentru mine. Într-o relație am nevoie de libertate. Nu vreau să mi se ceară ceva mereu, nu vreau să fiu secătuit de energie și nu vreau scandaluri fără rost. Caut o femeie matură, cu capul pe umeri.
Îți spun clar, fără să înfrumusețez: nu am de gând să plătesc mofturile femeiești. Parfumuri, rochii, saloane de înfrumusețare și toate celelalte — nu sunt pentru mine. Eu vreau o relație liniștită, egală”.
Am citit mesajul de două ori. Sincer, asemenea declarații nu mă mai sperie de mult. Uneori chiar mă bucură. Am un serviciu decent și îmi permit singură ce îmi doresc. Nu aveam nici cea mai mică intenție să mă uit în portofelul altui om sau să-mi caut sponsor.
Claritate și reguli puse pe masă? Foarte bine. Și pe mine mă obosesc jocurile, manipulările ascunse și dorința aceea veșnică a oamenilor de a părea altceva decât sunt.
„Te înțeleg, Mircea, — i-am scris. — Și mie îmi plac simplitatea și sinceritatea, iar interesul material mă respinge. Hai să ne vedem și să stăm de vorbă în liniște”.
Am stabilit întâlnirea pentru sâmbătă, la prânz.
Dacă omul insista atât pe egalitate și pe lipsa așteptărilor inutile, am hotărât să-i ofer exact asta, în cea mai curată formă. Nu aveam de gând să transform o ieșire de zi într-o paradă de modă sau într-o repetiție generală pentru covorul roșu. Fără ore întregi în fața oglinzii, fără ritualuri complicate.
Mi-am luat din dulap blugii albaștri preferați, am pus un tricou simplu, iar peste el o cămașă gri, în carouri. În picioare — adidași comozi. Părul l-am strâns cu un elastic, într-o coadă ordonată și practică.
Am început să vorbim și, destul de repede, mi-am dat seama că aveam în față un om cu adevărat interesant. De obicei, primele întâlniri se împotmolesc fie într-o tăcere stânjenitoare, fie într-un interogatoriu plictisitor despre foști și foste. De data aceasta a fost altfel. Dialogul curgea firesc, ușor, aproape fără pauze.
— Ai văzut ultima montare de la Teatrul Național? — m-a întrebat, tăind cu grijă o bucată de plăcintă. — Regizorul, după părerea mea, a exagerat cu decorurile. Ideea era bună, dar punerea în scenă a tras-o în jos. Cu textele clasice nu te poți juca oricum.
— Am văzut-o, — am dat eu din cap, împingând într-o parte farfuria goală de salată. — Da, decorurile au fost discutabile, aici sunt de acord. Dar actorul principal a ținut spectacolul în picioare. Avea o mimică extraordinară, făcea sala să râdă aproape din nimic.
— Exact! La fel am gândit și eu! — s-a însuflețit el. — Dar scena cu scrisoarea? Cum a dus-o? A fost clasă pură!
Am vorbit despre cărți, ne-am contrazis pe teme de teatru, am ajuns chiar și la câteva știri recente din știință, sărind de la un subiect la altul. Mircea se purta politicos, atent, nu mă întrerupea, asculta cu răbdare și părea sincer interesat de ce gândeam.
Lângă el m-am simțit surprinzător de calmă și de liberă. M-am trezit chiar imaginându-mi, fără să vreau, unde am putea merge data viitoare.
Apoi chelnerița a adus nota într-o cutiuță de lemn și a așezat-o la marginea mesei. Mircea nici măcar nu a întins mâna spre ea. A luat o gură de apă din pahar și m-a privit întrebător.
— Salata și desertul mi le plătesc eu, — am spus, scoțând cardul din geantă.
Comanda mea era o sumă ridicol de mică, vreo patruzeci de lei. Mircea a dat mulțumit din cap, a scos dintr-un portofel vechi de piele banii pentru cafeaua și plăcinta lui și i-a pus în cutiuță. Nicio încercare de gest frumos, nicio dorință de a invita o femeie.
Dar nu m-a supărat. Eram oameni maturi și, până la urmă, vorbiserăm despre asta dinainte. Îmi spusese clar, încă din mesaje, că nu intenționa să plătească pentru altcineva. Totul fusese cinstit, fără surprize și fără așteptări ascunse.