Bărbatul cunoscut în aplicație m-a lămurit încă de la început: avea cincizeci și doi de ani, nu căuta obligații, nu voia speranțe inutile și prefera o legătură lejeră, între doi oameni maturi. Am fost de acord cu aceste condiții. Numai că, după o întâlnire care mie mi se păruse neașteptat de reușită, omul a găsit de cuviință să-mi scrie o nemulțumire atât de caraghioasă, încât pentru câteva clipe chiar nu am știut ce să răspund.
După ce fiul meu s-a mutat de curând în apartamentul lui, casa mea a devenit, dintr-odată, prea liniștită. Prea goală. La patruzeci și nouă de ani nu se termină viața, mi-am spus, așa că am încercat și eu întâlnirile online și mi-am făcut cont într-o aplicație.
Cu Mircea potrivirea a apărut aproape imediat. Avea cincizeci și doi de ani. Îmi scria corect, fără greșeli enervante, fără vulgarități, fără aluzii ieftine, iar asta, recunosc, m-a surprins plăcut.
În a treia zi de conversație, mi-a trimis un adevărat manifest al principiilor lui. Mesajul era lung, tăios și atât de direct, încât nu lăsa loc niciunei interpretări comode.
„Hai să stabilim din start lucrurile cinstit, — apărea pe ecran. — Am în spate o căsnicie lungă și un divorț foarte greu. Copiii sunt mari, fiecare cu viața lui. Acum vreau, în sfârșit, să trăiesc și pentru mine. Într-o relație am nevoie de libertate. Nu vreau să mi se ceară ceva mereu, nu vreau să fiu secătuit de energie și nu vreau scandaluri fără rost. Caut o femeie matură, cu capul pe umeri.
Îți spun clar, fără să înfrumusețez: nu am de gând să plătesc mofturile femeiești. Parfumuri, rochii, saloane de înfrumusețare și toate celelalte — nu sunt pentru mine. Eu vreau o relație liniștită, egală”.
Am citit mesajul de două ori. Sincer, asemenea declarații nu mă mai sperie de mult. Uneori chiar mă bucură. Am un serviciu decent și îmi permit singură ce îmi doresc. Nu aveam nici cea mai mică intenție să mă uit în portofelul altui om sau să-mi caut sponsor.
Claritate și reguli puse pe masă? Foarte bine. Și pe mine mă obosesc jocurile, manipulările ascunse și dorința aceea veșnică a oamenilor de a părea altceva decât sunt.
„Te înțeleg, Mircea, — i-am scris. — Și mie îmi plac simplitatea și sinceritatea, iar interesul material mă respinge. Hai să ne vedem și să stăm de vorbă în liniște”.
Am stabilit întâlnirea pentru sâmbătă, la prânz.
Dacă omul insista atât pe egalitate și pe lipsa așteptărilor inutile, am hotărât să-i ofer exact asta, în cea mai curată formă. Nu aveam de gând să transform o ieșire de zi într-o paradă de modă sau într-o repetiție generală pentru covorul roșu. Fără ore întregi în fața oglinzii, fără ritualuri complicate.
Mi-am luat din dulap blugii albaștri preferați, am pus un tricou simplu, iar peste el o cămașă gri, în carouri. În picioare — adidași comozi. Părul l-am strâns cu un elastic, într-o coadă ordonată și practică.
Am început să vorbim și, destul de repede, mi-am dat seama că aveam în față un om cu adevărat interesant. De obicei, primele întâlniri se împotmolesc fie într-o tăcere stânjenitoare, fie într-un interogatoriu plictisitor despre foști și foste. De data aceasta a fost altfel. Dialogul curgea firesc, ușor, aproape fără pauze.
— Ai văzut ultima montare de la Teatrul Național? — m-a întrebat, tăind cu grijă o bucată de plăcintă. — Regizorul, după părerea mea, a exagerat cu decorurile. Ideea era bună, dar punerea în scenă a tras-o în jos. Cu textele clasice nu te poți juca oricum.
— Am văzut-o, — am dat eu din cap, împingând într-o parte farfuria goală de salată. — Da, decorurile au fost discutabile, aici sunt de acord. Dar actorul principal a ținut spectacolul în picioare. Avea o mimică extraordinară, făcea sala să râdă aproape din nimic.
— Exact! La fel am gândit și eu! — s-a însuflețit el. — Dar scena cu scrisoarea? Cum a dus-o? A fost clasă pură!
Am vorbit despre cărți, ne-am contrazis pe teme de teatru, am ajuns chiar și la câteva știri recente din știință, sărind de la un subiect la altul. Mircea se purta politicos, atent, nu mă întrerupea, asculta cu răbdare și părea sincer interesat de ce gândeam.
Lângă el m-am simțit surprinzător de calmă și de liberă. M-am trezit chiar imaginându-mi, fără să vreau, unde am putea merge data viitoare.
Apoi chelnerița a adus nota într-o cutiuță de lemn și a așezat-o la marginea mesei. Mircea nici măcar nu a întins mâna spre ea. A luat o gură de apă din pahar și m-a privit întrebător.
— Salata și desertul mi le plătesc eu, — am spus, scoțând cardul din geantă.
Comanda mea era o sumă ridicol de mică, vreo patruzeci de lei. Mircea a dat mulțumit din cap, a scos dintr-un portofel vechi de piele banii pentru cafeaua și plăcinta lui și i-a pus în cutiuță. Nicio încercare de gest frumos, nicio dorință de a invita o femeie.
Dar nu m-a supărat. Eram oameni maturi și, până la urmă, vorbiserăm despre asta dinainte. Îmi spusese clar, încă din mesaje, că nu intenționa să plătească pentru altcineva. Totul fusese cinstit, fără surprize și fără așteptări ascunse.
Am ieșit din cafenea în aerul răcoros, ne-am luat rămas-bun cordial lângă intrarea la metrou și fiecare a plecat spre casa lui. Aveam sufletul ușor. Rar întâlnești o cunoștință atât de plăcută, după care să-ți dorești cu adevărat o continuare.
M-am întors acasă. Mi-am dat jos adidașii, am pus cămașa și tricoul pe umeraș în dulap. Tocmai atunci telefonul din buzunarul blugilor a vibrat scurt.
L-am scos, așteptându-mă deja la ceva cald, poate un mesaj de genul: „Mulțumesc pentru după-amiază, ești o interlocutoare minunată, mi-ar plăcea să ne mai vedem”.
Numai că pe ecran era un mesaj lung de la Mircea. Am început să citesc și, cu fiecare rând, sprâncenele mi se ridicau tot mai sus de uimire.
„Elena, îți spun direct, fără ocolișuri. Sunt foarte dezamăgit de întâlnirea noastră. Mă așteptam să văd o femeie frumoasă, îngrijită, iar tu nici măcar nu ai încercat să faci impresie. Ai venit într-un tricou obișnuit și în adidași! Nici măcar nu mirosea a parfum în jurul tău! O femeie trebuie să fie o sărbătoare, să bucure ochii bărbatului ei. Tu arătai de parcă ieșiseși doar până la ghenă cu gunoiul. Cu asemenea atitudine față de tine și față de aspectul tău, nu vei plăcea nimănui. Iartă-mi sinceritatea, dar e limpede că nu ne potrivim”.
Buna mea dispoziție s-a risipit într-o secundă, ca și cum nici nu existase. În locul ei au rămas o jignire apăsătoare, un sentiment de nedreptate și o furie fierbinte, aproape usturătoare.
Adică omul îmi declarase fără rușine că nu are de gând să plătească parfumuri, unghii, coafor și saloane? Dar, în același timp, un bărbat adult se simțea ofensat pe bune că o femeie nu investise din banii ei și din timpul ei ca să-i încânte lui, personal, privirea! Câtă obrăznicie limpede, curată, fără niciun ambalaj.
M-am așezat pe canapea și am început să-i scriu răspunsul.
„Mircea, îți mulțumesc și eu pentru sinceritate, — tastam deja fără dorința de a îndulci ceva. — Hai să ne uităm la faptele întâlnirii de azi. Tu nu ai venit la întâlnire într-un costum scump, ci într-un pulover vechi și blugi uzați. Eu m-am îmbrăcat în aceeași notă. Ai vrut sinceritate? Poftim. Iat-o: am venit așa cum sunt în viața de zi cu zi — în haine comode, obișnuite, fără nicio așteptare financiară de la tine. Tu doar te-ai îmbrăcat și ai venit. Eu am făcut exact același lucru. Suntem parteneri egali, nu-i așa? Exact cum ai declarat tu în profil”.
M-am oprit o clipă, dar supărarea încă fierbea în mine. Degetele au început din nou să lovească ecranul. Al doilea mesaj a ieșit deja definitiv.
„Dacă ai nevoie de o femeie ca din vitrină — spectaculoasă, coafată impecabil, într-o rochie scumpă, pe tocuri, cu machiaj de seară și cu dâră de parfum fin în urma ei — atunci vorbim despre cu totul altceva. O asemenea apariție cere mulți bani, timp și energie. Femeia nu primește toate astea gratis de la natură, împachetate frumos cu fundă. Iar dacă vrei lângă tine tocmai o astfel de însoțitoare luxoasă, atunci trebuie să te porți pe măsură: să vii cu flori, să ajungi cu o mașină bună, să achiți nota. Nu poți cere o vitrină scumpă dacă tu, din principiu, nu ești dispus să investești în ea și numeri fiecare leu la casă. Tu vrei să te bucuri de o mașină străină scumpă, plătind ca pentru o călătorie cu tramvaiul. Așa ceva nu funcționează”.
Am apăsat „trimite”. Mesajele au primit imediat cele două bife albastre. Le-a citit pe loc, literalmente în aceeași clipă.
Dar sus, în chat, nu a apărut mult așteptatul „scrie…”. Am așteptat vreo zece minute. Niciun răspuns. Mircea s-a retras, previzibil și laș, în tăcere, fără să găsească măcar un argument coerent împotriva celei mai simple logici.
După aceea nu mi-a mai scris niciodată.
Am pus telefonul deoparte și am oftat adânc. M-a durut? Da, firește. Dar nu pentru că îl pierdusem pe acel bărbat anume. Altceva m-a lovit: un om adult, citit, la cincizeci și doi de ani, se dovedise un ipocrit fără speranță și un bărbat mărunt, ieftin în cel mai trist fel.
Unii bărbați repetă cu mare plăcere că femeile moderne au devenit prea interesate de bani. Cer egalitate deplină, notă împărțită și independență absolută. Vor ca femeia să se întrețină singură și să nu aibă nevoie de ei în nimic, nici măcar în lucrurile mărunte.
Dar, în același timp, sunt cumva convinși cu sinceritate că acea femeie independentă, obosită după muncă, este datoare să-și cheltuiască propriul salariu pe cosmetice, îngrijire, saloane și haine doar ca să le răsfețe gratuit privirea pretențioasă. Iar când li se refuză această caritate benevolă, se simt răniți până în adâncul sufletului.
Voi cum reacționați la asemenea admiratori economi ai frumuseții feminine? Îi puneți la punct sau îi trimiteți direct în blocare, fără să vă consumați energia pe discuții fără sens?