Am ieșit din cafenea în aerul răcoros, ne-am luat rămas-bun cordial lângă intrarea la metrou și fiecare a plecat spre casa lui. Aveam sufletul ușor. Rar întâlnești o cunoștință atât de plăcută, după care să-ți dorești cu adevărat o continuare.
M-am întors acasă. Mi-am dat jos adidașii, am pus cămașa și tricoul pe umeraș în dulap. Tocmai atunci telefonul din buzunarul blugilor a vibrat scurt.
L-am scos, așteptându-mă deja la ceva cald, poate un mesaj de genul: „Mulțumesc pentru după-amiază, ești o interlocutoare minunată, mi-ar plăcea să ne mai vedem”.
Numai că pe ecran era un mesaj lung de la Mircea. Am început să citesc și, cu fiecare rând, sprâncenele mi se ridicau tot mai sus de uimire.
„Elena, îți spun direct, fără ocolișuri. Sunt foarte dezamăgit de întâlnirea noastră. Mă așteptam să văd o femeie frumoasă, îngrijită, iar tu nici măcar nu ai încercat să faci impresie. Ai venit într-un tricou obișnuit și în adidași! Nici măcar nu mirosea a parfum în jurul tău! O femeie trebuie să fie o sărbătoare, să bucure ochii bărbatului ei. Tu arătai de parcă ieșiseși doar până la ghenă cu gunoiul. Cu asemenea atitudine față de tine și față de aspectul tău, nu vei plăcea nimănui. Iartă-mi sinceritatea, dar e limpede că nu ne potrivim”.
Buna mea dispoziție s-a risipit într-o secundă, ca și cum nici nu existase. În locul ei au rămas o jignire apăsătoare, un sentiment de nedreptate și o furie fierbinte, aproape usturătoare.
Adică omul îmi declarase fără rușine că nu are de gând să plătească parfumuri, unghii, coafor și saloane? Dar, în același timp, un bărbat adult se simțea ofensat pe bune că o femeie nu investise din banii ei și din timpul ei ca să-i încânte lui, personal, privirea! Câtă obrăznicie limpede, curată, fără niciun ambalaj.
M-am așezat pe canapea și am început să-i scriu răspunsul.
„Mircea, îți mulțumesc și eu pentru sinceritate, — tastam deja fără dorința de a îndulci ceva. — Hai să ne uităm la faptele întâlnirii de azi. Tu nu ai venit la întâlnire într-un costum scump, ci într-un pulover vechi și blugi uzați. Eu m-am îmbrăcat în aceeași notă. Ai vrut sinceritate? Poftim. Iat-o: am venit așa cum sunt în viața de zi cu zi — în haine comode, obișnuite, fără nicio așteptare financiară de la tine. Tu doar te-ai îmbrăcat și ai venit. Eu am făcut exact același lucru. Suntem parteneri egali, nu-i așa? Exact cum ai declarat tu în profil”.
M-am oprit o clipă, dar supărarea încă fierbea în mine. Degetele au început din nou să lovească ecranul. Al doilea mesaj a ieșit deja definitiv.
„Dacă ai nevoie de o femeie ca din vitrină — spectaculoasă, coafată impecabil, într-o rochie scumpă, pe tocuri, cu machiaj de seară și cu dâră de parfum fin în urma ei — atunci vorbim despre cu totul altceva. O asemenea apariție cere mulți bani, timp și energie. Femeia nu primește toate astea gratis de la natură, împachetate frumos cu fundă. Iar dacă vrei lângă tine tocmai o astfel de însoțitoare luxoasă, atunci trebuie să te porți pe măsură: să vii cu flori, să ajungi cu o mașină bună, să achiți nota. Nu poți cere o vitrină scumpă dacă tu, din principiu, nu ești dispus să investești în ea și numeri fiecare leu la casă. Tu vrei să te bucuri de o mașină străină scumpă, plătind ca pentru o călătorie cu tramvaiul. Așa ceva nu funcționează”.
Am apăsat „trimite”. Mesajele au primit imediat cele două bife albastre. Le-a citit pe loc, literalmente în aceeași clipă.
Dar sus, în chat, nu a apărut mult așteptatul „scrie…”. Am așteptat vreo zece minute. Niciun răspuns. Mircea s-a retras, previzibil și laș, în tăcere, fără să găsească măcar un argument coerent împotriva celei mai simple logici.
După aceea nu mi-a mai scris niciodată.
Am pus telefonul deoparte și am oftat adânc. M-a durut? Da, firește. Dar nu pentru că îl pierdusem pe acel bărbat anume. Altceva m-a lovit: un om adult, citit, la cincizeci și doi de ani, se dovedise un ipocrit fără speranță și un bărbat mărunt, ieftin în cel mai trist fel.
Unii bărbați repetă cu mare plăcere că femeile moderne au devenit prea interesate de bani. Cer egalitate deplină, notă împărțită și independență absolută. Vor ca femeia să se întrețină singură și să nu aibă nevoie de ei în nimic, nici măcar în lucrurile mărunte.
Dar, în același timp, sunt cumva convinși cu sinceritate că acea femeie independentă, obosită după muncă, este datoare să-și cheltuiască propriul salariu pe cosmetice, îngrijire, saloane și haine doar ca să le răsfețe gratuit privirea pretențioasă. Iar când li se refuză această caritate benevolă, se simt răniți până în adâncul sufletului.
Voi cum reacționați la asemenea admiratori economi ai frumuseții feminine? Îi puneți la punct sau îi trimiteți direct în blocare, fără să vă consumați energia pe discuții fără sens?